Published On: joi, oct. 11th, 2018

Psihologia politică şi apărarea socială (XL)

nichiduta.ro

dr. Gustave Le Bon
Astăzi, uşurinţa cu care sunt realizate comunicarea şi echilibrarea intereselor comerciale, stabilite de comun acord, a dus la apariţia unor relaţii constante între popoare, chiar dacă deosebirile de mentalitate şi neînţelegerile dintre ele, referitoare la majoritatea problemelor ce trebuiesc rezolvate ies mereu în evidenţă. La nivel de indivizi de rase diferite, nu se poate ajunge la niciun acord ca urmare a punctelor de vedere diferite, la care, nici în ruptul capului, nu se renunţă. Astfel, contactele prelungite dintre indivizi de rase diferite, cu concepţii diferite nu fac decât să accentueze neînţelegerile dintre ei.
Deci, dacă la nivel general de popoare, interesele, la un moment dat le poate apropia, determinându-le să colaboreze şi să comunice, la nivel de individ, mentalitatea le separă. Astfel, în loc să facă paşi importanţi spre o mai mare fraternitate, la nivel de individ fără putere oficială de decizie, mentalitatea şi tradiţia moştenită de la o generaţie la alta, duc popoarele pe drumul unei antipatii greu de controlat, pe zi ce trece.
Această antipatie individuală, manifestată la nivel de grup, când devine puternic activă, are numeroase consecinţe politice şi sociale. După ce au redus distanţele cu ajutorul motorului cu aburi şi al electricităţii, acum, naţiunile au ajuns în situaţie în care exagerează cu înarmarea, adoptând o serie de interdicţii vamale ce anulează relaţiile deja stabilite, ca în final totul să se transforme în jurul lor într-un adevărat zid chinezesc. Pe de altă parte, acest zid chinezesc, majoritatea popoarelor nu-l consideră ca un factor de izolare, iar actuala lozincă, la multe naţiuni civilizate, cu guvern autocrat sau liberal, este, în prezent, expulzarea străinilor. America, la fel ca Australia, a votat expulzarea chinezilor, iar acum interzice acostarea, în porturile sale, a vapoarelor pline de emigranţi săraci; sindicatele engleze cer în gura mare ca muncitorii străini să fie trimişi acasă; guvernul rus, ascultând de vocea poporului, adesea mai puternică decât voinţa despoţilor, este obligat să expulzeze evreii din marile oraşe. Expulzarea lor este cerută şi în Germania de un partid al cărui număr de membri devine tot mai mare. Guvernul prusac îi expulzează pe polonezii şi italienii care au lucrat la căile ferate. Guvernul elveţian, după ce a respins, în 1892, proiectul de lege ce le interzicea muncitorilor străini să lucreze pe teritoriul statului său, cere acum, prin clauzele contractelor cu patronii ale căror firme se ocupă de furniturile militare, să angajeze doar muncitori locali. De asemenea, aceiaşi tendinţă se observă şi în Franţa. Afirmaţia că secolul al douăzecilea este cel al fraternităţii universale nu mai corespunde realităţii. Fraternitatea între rase diferite este posibilă numai atunci când ele nu se bagă în seamă. Să apropii popoarele prin micşorarea distanţelor dintre ele, înseamnă să le obligi să se cunoască şi, drept consecinţă, să se suporte reciproc tot mai greu.
De fapt, suntem cu toţii, în zorii vremurilor apariţiei mişcării generale când toate naţiunile încep să ia masiru împotriva forţei de muncă invadatoare. Guvernele ce au la bază principiile cele mai opuse, de la autocratismul absolut până la republica cea mai liberară, au ajuns să ia aceleaşi măsuri, ca răspuns la necesităţile imperioase ale ţărilor lor. Dar numai ura de rasă nu este de ajuns pentru a explica de ce au fost luate aceste măsuri.
Instinctul politic ce determină, acum, toate guvernele să meargă în aceiaşi direcţie, deocamdată este destul de inconştient, dar are baze psihologice destul de puternice. Influenţa preponderentă a străinilor este un infailibil disolvant al existenţei Statelor. Influenţa străinilor distruge la un popor ceea ce are el mai de preţ: mentalitatea proprie. Când străinii au devenit numeroşi, în imperiul roman, acesta a încetat să mai fie puternicul imperiu roman. Imagi-naţi-vă o naţiune ca a noastră ce începe să decadă, la nivel de populaţie, înconjurată de tări unde populaţia creşte constant. Emigraţia acestor popoare, străine nouă, dacă o acceptăm, ne va fi fatală. Nu vor trebui să se supună ordinului de incorporare, vor plăti impozite puţine sau deloc, vor avea parte de o muncă mai uşoară şi mai bine plătită decât cea pe care o prestau o prestau în ţara lor. În astfel de condiţii este puţin probabil că vor ezita să vină la noi, cu atât mai mult cu cât nu vor avea de ales, celelalte state nefiind de acord să-i primească. Invazia străinilor, desigur numeroşi, devine în acest caz de temut deoarece, cei ce vin peste noi, în mod sigur, sunt elementele sociale inferioare la ei acasă, incapabile să-şi asigure traiul acolo de unde vin. Principiile noastre umaniste ne condamnă să suportăm o invazie tot mai mare de străini. Dacă iei în calcul cantitatea de emigranţi pe care-i are, Marsilia poate fi considerată colonie italiană. În schimb, Italia nu are pe teritoriul ei nicio colonie unde să trăiască un număr aşa de mare de emigranţi. Dacă aceste invazii nu sunt oprite, în scurt timp un sfert din populaţia Franţei va fi de limbă germană, iar un alt sfert, de limbă italiană. În astfel de condiţii, ce se va-ntâmpla cu unitatea unui popor sau, pur şi simplu, cu existenţa sa ? Cele mai mari măceluri de pe câmpurile de bătălie ar fi cu mult mai de preferat decât asemenea invazii.
Un instinc foarte puternic îi făcea pe cei de pe vremuri să se teamă de străini. Ei ştiau foarte bine că valoarea unei ţări nu este dată de numărul celor care locuiesc pe teritoriul ei, ci de numărul cetăţenilor ei.
Din cele spuse mai înainte se poate trage concluzia că progresele înregistrate de civilizaţie nu pot împiedica izbucnirea unui război între popoare. Această şansă de oprire a războiului este cu atât mai redusă, cu cât la motivele psihologice de resentimente naţionale, civilizaţia le adaugă şi pe cele de ordin economic pe care urmează să le analizăm.
Filozofii şi filantropii n-au decât să sufere mult timp de acum încolo de pe urma calamităţilor provocate de războaie, că tot nu pot schimba mare lucru. Am putea să-i consolăm arătându-le că o pace universală, impusă de o mare putere cu însuşiri magice ar fi sfârşitul oricărei civilizaţii, a oricărui progres, întorcerea rapidă la cea mai dură barbarie. „Certitudinea păcii, scria pe drept cuvânt, domnul de Vogue, va duce, înainte de a se termina o jumătate de secol, la apariţia corupţiei şi decadenţei cea mai distructive pentru om, mai distructivă decât cel mai groaznic dintre războaie”.
Desigur, războaiele reprezintă şi inconveniente, chiar dintre cele mai serioase. Dar are importanţă să punem în balanţă pentru a le cântării, avantajele şi dezavantajele războiului?
Dezavantajele provocate de războaie sunt în număr de trei: pierderi de bani, de oameni, punerea în pericol a existenţei unei rase.
Pierderea de bani nu are o prea mare importanţă. Istoria ne-a demonstrat că întotdeauna popoarele prea bogate dispar înaintea popoarelor sărace. Sărăcirea unei naţiuni nu este neapărat un pericol pentru existenţa ei. Statisticile ne arată că Germania a cheltuit deja multe miliarde pentru a păstra provinciile franceze cucerite, iar toate puterile din Europa cheltuiesc anual foarte multe miliarde pentru armament. Inconvenientele abia se văd, din această cauză. Desigur, în acest fel, multe naţiuni merg spre faliment. Singura consecinţă pentru ele este că le va stimula o parte din inventivitatea de a trăi, obişnuindu-le cu lipsurile. De fapt, aceste inevitabile cheltuieli cu înarmarea pot fi considerate ca un fel de asigurare pentru viitor că nu vor fi invadate şi jefuite. Putem vedea, astăzi, în Europa, un popor, exceptându-l pe cel a cărui înfrângere nu este de folos nimănui, că este capabil să existe o singură zi, fără să aibă propria armată? Fără armată, un astfel de popor imediat ar fi anexat de o altă puternică naţiune şi sufocat de impozite infinit mai apăsătoare decât cele pe care le impune necesitatea înarmării.
Desigur, guvernele şi popoarele laudă în gura mare binefacerile păcii, făcând din ea subiectul zilnic a celor mai multe frumoase discursuri publice, dar numeni nu mai crede în această pace despre care toată lumea vorbeşte1).
1) Notă: aceste rânduri, scrise în 1910, reflectă o stare de spirit pe care o împărtăşeau unii francezi, mai pesimişti. În august 1914 izbucnea Primul Război Mondial.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştibr locali.

eJobs

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

noriel.ro