Psihologia politică şi apărarea socială (XIX)

dr. Gustave Le Bon
Doctrina acţiunii suverane a legilor a fost mereu unul din cei mai puternici factori ai istoriei noastre. Oamenii Revoluţiei1) erau convinşi că o societate umană nu poate fi refăcută şi transformată în bine decât cu ajutorul instituţiilor şi au ajuns până la urmă absolutizeze rolul raţiunii în numele căreia promulgau decrete.
Multe motive au contibuit, la popoarele a căror mentalitate religioasă este foarte dezvoltată, să caute soluţii legislative pentru a găsi mijloacele necesare remedierii relelor ce le subminează societatea. Nemaiputând să ceară miracole Cerului, le-au cerut legislatorului. Astfel, puterea legilor a înlocuit-o pe cea a sfinţilor.
Astfel, miracolele legislative au părut, în prima fază, uşor de realizat şi de îndeplinit, căci, dacă motivele îndepărtate în timp, pentru care există lucrurile, sunt greu de desluşit, cauzalităţile lor fictive, foarte aparente, lasă impresia că pot fi uşor de înţeles.
Insuccesul legilor votate sub presiunea voinţei populare nu zdruncină deloc credinţa în puterea lor, deoarece ele păstrează ceva din caracteristica dogmelor religioase. Prescripţiile imperative şi seci ale codurilor au mereu un fel de prestigiu misterios. Asemenea lui Dumnezeu, legile doar ordonă şi nu explică. Autorii legilor au înţeles foarte bine că o putere comentată, în curând nu mai este o putere respectată. în realitate, adevărata putere nu se bazează pe cel care ordonă, ci pe supunerea fără comentarii a celui căruia i se comandă.
Această idee aşa de răspânditâ la popoarele de origine latină, unde societatea se reformează cu ajutorul legilor, după cum am mai spus-o, este una dintre cele mai funeste greşeli pe care le-a înregistrat istoria. Apărând-o, milioane de oameni au murit ca vai de capul lor, cetăţi înfloritoare au ajuns o ruină, marile imperii au decăzut. Cu toate acestea, fatala himeră este mai puternică ca niciodată.
Câţiva filozofi, foarte puţini, au tot încercat să demonstreze periculoasa absurditate a doctrinei credinţei oarbe în legi, în supunerea necondiţionată în faţa lor, chiar dacă acestea fac mai mult rău. Eu însumi am încercat acest lucru în mai multe scrieri, mai ales în cartea mea „Legile evoluţiei popoarelor”. Dar ce poţi să faci cu cărţile scrise şi tipărite când te confrunţi cu părerile de o mare mobilitate a mulţimilor? Nu prea mare lucru, deoarece mulţimile pleacă urechea doar la demagogii care, aparent sevili, le linguşesc instinctele sociale.
Dar să nu obosim totuşi să repetăm neîncetat aceste adevăruri. Uneori, ideile sfârşesc prin a da roade, dacă întâlnesc terenul ce le este prielnic pentru a germina.
Convingându-se de unul singur de atotputernicia legilor, legislatorul legiferează, dă legi, cu scopul de a remedia relele sociale vizibile, fără să-şi dea seama că, în realitate, cauzele acestor rele continuă să-i rămână necunoscute. El legiferează, fără să obosească vreodată, fiind, până la urmă, uimit să constate că legile votate sunt ineficiente sau produc efecte contrare celor sperate. Atunci, se enervează, legiferează iarăşi, interpelează miniştri, numeşte comisii pentru supravegherea aplicării decretelor şi se amestecă, fără să-şi dea seama că exagerează, în mecanismul de funcţionare al administraţiei. Astfel, la noi, regimul parlamentar are tendinţa să se transforme în unul ce aminteşte de cel al Convenţiei. Abia reuşesc să scape de despotism că popoarele de origine latină fac ce fac şi revin mereu la el. La aceste popoare, despotismul colectiv îl înlocuieşte treptat pe cel individual. După cum evoluează lucrurile suntem înclinaţi să credem că acest despotism colectiv va căpăta accente tiranice.
Istoria noastră 2) este plină de consecinţele dezastruoase ale legilor promulgate cu cele mai bune intenţii. Astfel, Republica de la 1848 a crezut că face operă de binefacere, dând numeroase legi muncitoreşti şi înfiinţând ateliere naţionale pentru a da de lucru la toată lumea. Când necesităţile economice, care, în realitate, au propriile lor legi, aflate deasupra celor date de legislator, au obligat să se treacă la închiderea atelierelor naţionale, a rezultate o revoluţie ce s-a terminat cu înfiorătoare masacre 3). Consecinţa finală a fost restabilirea Imperiului şi urmările ce au decurs din acest fapt, inclusiv dezastrul de la Sedan 4) şi invazia.
1) Revoluţia franceză.
2) Se referă la istoria juridică şi socială a Franţei.
3) Se referă la Comuna din Paris ( 28 martie – 28 mai1871) cănd pentru prima dată în istoria Europei de Vest clasa muncitoare a pus mâna pe puterea politică şi legislativă, doar pe teritoriul capitalei Franţei. în paralel, avea loc războiul franco-prusac (1870 – 1871) iniţiat de Napoleon al IlI-lea. Deoarece muncitorii parizieni scăpau de sub control, s-a preferat ca soldaţii noului imperiu german să cucerească şi ocupe Parisul în 1871. A fost prima intrare trim-fală a germanilor, în Paris, cea de-a doua fiind la 25 iunie 1940.
4) Sedan, oraş din nordul Franţei, cucerit de trupele prusace în 1870, în timpul războiul fran-co-prusac (19 iulie 1870 – 10 mai 1871). Acest conflict a dus la crearea celui de-al doilea imperiu german, Reich, în germană, în 1870, fiind opera diplomatică şi politică a lui Otto von Bismarck, născut în Prusia, la 1 aprilie 1815, decedat la 30 iulie 1898. Primul imperiu german a fost creat şi condus de Carol Quintul, născut la 24 februarie 1500, decedat la. 21 septembrie 1558. Carol Quintul a fost împarat romano-german din 1519, pâna la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 pâna în 1556. Ca moştenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse şi dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman (Germania, Elveţia şi nordul Italiei de astăzi), Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Ţările de Jos (Olanda de astăzi) şi coloniile spaniole din America de Sud, America Centrală şi sudul de astăzi al Statelor Unite. Când a renunţat la tron, şi-a împărţit ţinuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, şi fratele său, împaratul Ferdinand I al Germaniei. Deci, imperiul creat de Carol Quintul a fost realizat pe bază de relaţii de rudenie, nu diplomatice şi politice cum a procedat Bismarck.
Pentru a înţelege mai bine cum a fost creat primul imperiu german, precizăm: Carol Quintul a fost fiul lui Filip I al Castiliei şi al Ioanei de Castilia. Bunicii lui din partea tatălui au fost împăratul Maximilian I şi Maria de Burgundia, a cărei fiica, Margareta de Austria, s-a ocupat de educaţia lui. Bunicii din partea mamei au fost Ferdinand al II-lea de Aragon şi Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit, la 1492, pentru prima dată teritoriile care astăzi formeaza statul modern Spania, şi a căror fiica, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca primă soţie a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verişoara lui Carol Quin-tul şi avea să se căsătoreasca cu fiul acestuia, Filip al II-lea.
Adolph Hitler, în 1938, creează cel de-al Treilea Imperiu, al treilea Reich.
După 1989, Germania reunificată creează cel de-al patrulea Imperiu (în Europa), al patrulea Reich, de data aceasta doar economic. Mai puternic decât primele două.
Tradus din franceză spre luminarea^ minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali, de către Mircea COTÂRŢĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢ PRIMĂRIA ORAŞULUI TITU titular al proiectului "MODERNIZARE DC -42, DN -7, HALTA BOTENI 3,850 KM"

ANUNŢ PRIMĂRIA ORAŞULUI TITU titular al proiectului „MODERNIZARE DC -42, DN -7, HALTA BOTENI 3,850 KM”