Psihologia politică şi apărarea socială (X)

dr. Gustave Le Bon
Progresele psihologiei moderne ne permit să explicăm rolul jucat de raţiune în organizarea societăţilor umane, a credinţelor şi comportamentului lor. Este foarte uşor să găseşti explicaţii şi justificării, mai ales că toate guvernele, în acţiunile lor se srijină pe raţiune ca argument final.
Am arătat într-o altă lucrare1) că, spre deosebire de concluziile la care a ajuns filozofia clasică, există forme ale logicii, foarte deosebite de logica raţională: este vorba, mai ales, de logica mistică şi cea emotională. Aceste din urmă forme sunt aşa de distincte, încât nu poţi niciodată să treci de la una la alta, şi în consecinţă, nu poţi să te exprimi în una din ele, folosind limbajul de comunicare al celeilalte.
Pe limbajul logicii raţională sunt structurate toate formele de cunoaştere, în mod special, limbajul ştiinţelor exacte. în schimb, pe baza limbajelor afective şi mistice, sunt edificate credinţele noastre, cu alte cuvinte, sunt cristalizaţi factorii conduitei indivizilor şi popoarelor.
Logica bazată pe raţiune dirijează domeniul conştientului în interiorul căruia sunt concepute interpretările actelor noastre. Pe de altă parte, în domeniul subconştientului, dirijat de influenţele afective şi mistice, sunt concepute adevăratele cauze ale actelor noastre.
Observaţia atentă a arătat că societăţile umane sunt conduse mai ales de logi-cile afective şi mistice, iar logica raţională nu va putea deloc să le influenţeze, cu atât mai puţin să le modifice.
Sufletul simplist al reformatorilor nu prea poate percepe esenţă genezei lucrurilor, pentru a înţelege că instituţiile nu sunt edificate pe bază de raţionamente logice, însă acest aspect a devenit foarte limpede pentru oamenii de Stat englezi. Unul dintre miniştrii lor spunea, recent2), în plin Parlament, că marele merit al Constituţiei englezeşti este acela că nu este raţională. într-adevăr, în acest aspect rezidă forţa sa, în timp ce slăbiciunea nenumăratelor noastre constituţii concepute în urma revoluţiilor, de aproape un secol, în Franţa, este rezultatul faptului că au la bază raţiunea în stare pură.
Această idee rămâne de neînţeles unor persoane provenite din popoare de origine latină, motiv pentru care nu vom insista, în această carte, cu dezvoltarea argumentaţiei. Mă voi limita, totuşi, să reamintesc că religiile, guvernele, actele politice, pe scurt, tot ceea ce constituie istoria existenţei unui popor, nu s-au bazat niciodată pe gesturi şi acte raţionale. Să ştie să manevreze sentimentele indivizilor pentru a influenţa formarea unei opinii, acesta este adevăratul rol, în societate, al omului politic. Aparenţele sunt în aşa fel construit încât, de multe ori, devin o dovadă indiscutabilă că discursurile se bazează pe logică. Cu totul altfel, după cum vom vedea în această carte, este, în realitate, conceput mecanismul convingerii maselor de oameni. Mulţimile nu sunt niciodată impresionate de vigoarea logicii unui discurs public, ci de imaginile sentimentale ce se nasc de pe urma unor cuvinte sau asocierii de cuvinte folosite. Să admitem că un discurs, pur şi simplu logic, reuşeşte să producă o stare de convingere în rândul maselor. Această stare de convingere va fi efemeră şi nu va fi niciodată un motiv de declanşare a unei aţiuni. în schim, un discurs ce va miza pe declanşarea iraţională a sentimentelor maselor, va avea un efect de durată şi va constitui un motiv temeinic de declanşare a acţiunii.
Dar, dacă nu logica raţională conduce oamenii, neprovoacând evoluţia credinţelor, cum se explică faptul că, în momentul declanşării Revoluţiei3), teoriile deduse doar de pe urma raţiunii pure au declanşat aşa de repede profunde schimbări în societate?
înainte de a demonstra că această contradicţie este aparentă, trebuie să amintim că, în realitate, Revoluţia nu a avut decât un singur teoretician influent, Rousseau. Acţiunea lui Montesquieu, notabilă la începutul său, foarte repede şi-a pierdut din puterea de influenţare. Acesta din urmă încerca mai ales să explice organizări sociale deja existente, în timp ce Rousseau propunea construirea unei noi societăţi. Acest visător, blând de felul său, în comporatament, credea cu tărie, că omul, fericit de la natură, din momentul în care a apărut pe lume, a ajuns să fie depravat, să decadă moral şi fizic, din cauza instituţiilor. Deci, prin prisma gândirii bazată pe raţiune, era necesar ca instituţiile să fie transformare sau înlocuite cu unele noi. De asememenea, Rousseau era ferm convins că viciul de bază al societăţilor umane este inegalitatea, iar originea răului social provine din antiteza dintre bogăţie şi sărăcie. în consecinţă, era necesar ca toată această stare de fapt să fie schimbată prin stabilirea, mai întâi, a suveranităţii poporului. Tocmai discipolii lui Rousseau şi nu el, teoreticianul Rousseau, au încercat să pună în practică ideile acestuia, folosind mijloacele dure pe care le ştim, mai ales din momentul în care opoziţia regelui, a nobilimii şi a clerului a declanşat violenţele care i-au adus la putere. Robespierre, Saint-Just şi iacobinii au căutat doar să pună în practică teoriile maestrului lor.
Influenţa lui Rousseau nu a dispărut deloc, odată cu terminarea Revoluţiei. Domnul Lanson a remarcat pe bună dreptate că, „timp de un secol, toate progresele înregistrate de democraţie, egalitate, sufragiul universal, zdrobirea minorităţilor, revendicările partidelor extremiste, războiul declarat celor bogaţi şi proprietăţii individuale, toate au avut ca sursă de inspiraţie opera sa”. Vom vedea în continuare că Rousseau şi opera sa a fost mai puţin o sursă de inspirare şi mai mult un pretext.
Este uimitoare rapiditatea cu care s-au propagat ideile lui Rousseau, în momentul Revoluţiei. Noi ştim, din consemnările generale, din 1789, ce cerea majoritatea francezilor: abolirea privilegiilor feudale, legi fixe, pentru toată lumea, indiferent de poziţia socială deţinută, justiţie uniformă etc, adică, aproape ce a realizat Napoleon prin codul său de legi. Pe de altă parte, regalitatea era universal respectată şi nimeni nu cerea suprimarea ei.
Şi totuşi, la trei ani după declanşarea Revoluţiei, teoriile enunţate mai sus continuau să fie suverane, iar Teroarea4) îi suprima pe toţi cei care nu le venerau.
1) Opinii şi Credinţe, Geneza, Evoluţie. Un volum in-18.
2) Este vorba de anul 1910.
3) Revoluţia franceză de la 1789.
4) Perioadă sângeroasă din istoria Franţei care a durat din 1789 până în 1793.
Tradus din franceză spre luminarea minţii pooliticienibr dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali, de către Mircea COTÂRŢĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Trei garaje făcute scrum şi o persoană rănită

Pompierii dâmboviţeni au intervenit duminică, pentru stingerea unui incendiu care a cuprins trei garaje, în Pucioasa. O persoană a fost rănită. Focul s-a manifestat violent şi s-a extins cu rapiditate la cele trei garaje. Este vorba despre un bărbat în vârstă de 82 de ani, care se pare că prezintă […]