Published On: lun, feb. 11th, 2019

Psihologia politică şi apărarea socială (LXXXIV)

nichiduta.ro

de Gustave Le Bon_
Poporul îi vede pe candidaţi, care, la început, erau aşa de umuili când îi cereau, devenind, după votare, adevăraţi tirani cu cei slabi, pre mult lipsiţi de orice scrupule pentru a mai da înapoi în aplicarea celor mai irealizabile programe politice, a celor mai absurde promisiuni făcute.
Acum, deputatul este în acelaşi timp sclavul comitetului care a lucrat pentru alegerea sa şi tiran cu cei care l-au votat deoarece nu le poate deconta voturile. Este obligat să sătisfacă nevoile şi urile alăgătorilor săi influenţi.
Din acest punct de vedere, nu ai de ce să-l invidiezi. îţi poţi da seama de acest lucru doar citind descrierea pe care o face domnul Raymond Poincare1) vieţii unui notar din provincie ajuns deputat, apoi ministru:
„îşi făcuse multe iluzii, dar i-a trebuit puţin timp ca să le piardă. Mai întâi, a trebuit să suporte promiscuitatea comitetului electoral şi exigenţele acestuia. De cum a fost ales, a încercat să fie independent. Imediat i s-a dat de înţeles că trebuie să se lase de acest sport. Atunci, a trebuit să se integreze într-un grup parlamentar, devenind sluga acestuia. Afluenţa de scrisori prin care i se cerea acordarea de decoraţii, ajutoare în bani, posturi, nu-i creau obligaţii?
Apoi, a ajuns ministru. Abia fusese numit că anticamera sa deja fusese invadată de vreo douăzeci de tineri ambiţioşi şi grăbiţi să se îmbarce pe corabia ce transporta averea sa. După o scurtă încercare inutilă de a se opune, a fost repede cuminţit, trebuind să-i pună pe tinerii ce aşteptau în anticameră, în funcţii de şef, subşef, şef adjunct, ataşat de cabinet.
Dar a vrut să fie guvernator. în şedinţele consiliului de miniştri l-au lămurit repede că vrabia mălai visează. I s-a atras atenţia că, mai întâi, trebuie să trăiască, să reziste, să evite încurcăturile… Până la urmă, inevitabil, pierdu funcţia de ministru şi, obosit, dezgustat, reveni discret în orăşelul său de provincie şi la câmpul său”.
Desigur, printre deputaţi sunt şi unii bine intenţionaţi, dar, din clipa în care fac parte din grup, nu mai pot face nimic. Domnul Labori,2) deputat de stânga, descrie obiectiv această neputinţă.
„Iniţiativa parlamentară este aproape nulă atunci când trebuie apărate interesele generale.
Munca parlamentarilor nu are reguli, nu este ordonată, nu se caracterizează prin sinceritate. Voturile sunt trucate. Controlul parlamentar este imposibil. Deputaţii sunt subordonaţi miniştrilor de care au permanent nevoie pentru a-i asigura pe alegători că li se face dreptate, dar, ţinând cont de moravurile noastre politice, dreptatea a devenit o favoare.
Parlamentul şi guvernul, reuniţi, balansează între democraţia din ce în ce mai exigentă şi oligarhia financiară care-şi apără interesele personale şi nu pe cale ale Statului. Astfel, viaţa politică este un permanent compromis între două puteri, cea a promisiunilor exagerate sau cea a corupţiei, între puterea demagogiei şi cea a banului.
Camera votează legile la voia întâmplării, după cum dictează interesul momentului. Patru ani de activitate politică m-au învăţat că în Parlament că oamenii bine intenţionaţi şi cinstiţi se zbat în zadar ca lucrurile să iasă
bine”.
***
Promisiunile exagerate ce nu pot fi concretizate au fost principalul declanşator al antipatiei crescânde a cetăţenilor faţă de Parlament, aspect pe care îl vom demonstra în continuare. Dar, mai întâi să examinăm faptele guvernului care au declanşat această antipatie.
Obişnuinţa de a face promisiuni exagerate, te face să devii supus în faţa ameninţărilor. Cedezi de teamă că cedează şi ceilalţi. Cea care ameninţă zgomotos este clasa muncitoare, nu cea politică. Deci, Parlamentul a legiferat pentru a potoli clasa muncitoare, dând legi sociale peste legi sociale, fără să se gândească la urmări, fără să-şi dea seama că prin efectele provocate de aceste legi nu face altceva decât să aţâţe tocmai ura clasei muncitoare.
Aceste teribile legi sociale au provocat peste tot discordia, au grevat din greu finanţele şi au împiedicat industria să producă la adevărata sa putere. Directorul uneia dintre cele mai mari companii maritime franceze scria recent că aceste legi erau una dintre cauzele tristei decăderi a marinei noastre comerciale. Aceste legi au limitat treptat viitorul întreprinderilor industriale, obligând patronii, îngrădiţi de legi prea excesive, să suprime ucenicia şi astfel aruncând pe stradă mii de copii, mulţi dintre ei devenind criminali periculoşi. Asistenţa pentru bătrâni nu a făcut altceva decât să aloce 90 de milioane care au ajuns în buzunarele alegătorilor influenţi, după cum s-a arătat recent, în rapoartele oficiale. La care adăugăm sute de milioane date proprietarilor de povarne, plus sutele de milioane votate de Parlament pentru muncitorii ieşiţi la pensie, iar dacă adunăm aceste cifre ne dăm seama de povara ce apasă asupra bugetului şi a industriaşilor particulari din cauza promisiunilor exagerate făcute de indivizi ce tremură de frică să nu vină clasa muncitoare peste ei, ceea ce va putea duce la pierderea avantajelor individuale.
Desigur, puţin îi pasă legislatorului de consecinţe. Legea cea mai anostă în aparenţă, în realitate ne costă foarte mult.
1) Raymond Poincaré – (n. 20 august 1860, Bar-le-Duc, Franţa; d. 15 octombrie 1934, Paris) a fost avocat şi om politic francez, prim-ministru al Franţei de mai multe ori şi preşedinte între 1913-1920. Văr primar cu matematicianul Henri Poincaré. În ianuarie 1923, în calitate de prim-ministru a ordonat Armatei franceze să ocupe regiunea Ruhr pentru a constrânge Germania să execute prevederile Tratatului de la Versailles, stimulând astfel şi mai mult antipatia şi spiritul revanşard al Germaniei învinse.
2) Fernand Gustave Gaston Labori, născut la Reims, 18 aprilie 1860, decedat la Paris, 14 martie 1917, avocat şi om politic. Fiul unui inspector Căilor Ferate de Est, a fost consilier general, deputat de Seine-et-Marne între 1906-1910. Ca avocat, a fost apărătorul anarhistului Auguste Vaillant, al soţiei lui Dreyfus, în procesul Esterhazy, al lui Émile Zola, în 1898, al căpitanului Dreyfus, la Rennes, în 1899, unde a fost şi victima unei tentative de asasinat, în prezenţa lui Charles Gabriel Edgar Demange, celălalt avocat al apărării lui Dreyfus, al doamnei Thérèse Humbert, în 1903, în procesul moştenirii Crawford şi, în 1914, al doamnei Henriette Cail-laux, cunoscută şi sub denumirea de femeia din Caillaux.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.

eJobs

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

noriel.ro