Psihologia Politică Şi Apărarea Socială (CXXVIII)

de Gustave Le Bon
Când arabii algerieni îşi exprimă public dorinţa de a fi asimilaţi de către Franţa, nu o fac pe motiv că ar fi cuprinşi de o admiraţie ieşită din comun pentru modul cum funcţionează complicatul nostru sistem administrativ şi judiciar, adoptatat de societatea în care trăim. Nu, nici pomeneală. în realitate, ei visează să fie asimilaţi de către metropolă pentru avantajele pecuniare ce rezultă de pe urma integrării, nu pentru obligaţiile pe care le-ar avea. Decât să construiască pe cheltuiala lor drumuri, porturi, canale, aşa cum se procedează în toate coloniile englezeşti, arabii algerieni îşi doresc din suflet ca Statul francez să execute lucrările publice necesare, fără să fie obligaţi să plătească impozitele ce trebuie să le achite. A fi asimilat de către Statul francez înseamnă pentru coloniştii noştri să fie doar întreţinuţi de către Stat, fără să se achite de vreo obligaţie faţă de Statul care îi ia în administrare, Stat considerat de ei ca un fel de providenţă prin care sunt rezolvate toate problemele lor, un fel de izvor inepuizabil de bogăţie. Din acest punct de vedere, dorinţele lor sunt expuse cu un fel de candoare care nu lasă posibilitatea de a te putea îndoi de intenţiile lor. Astfel, arabii algerieni şi nu numai ei, speră să primească totul gratuit. Această speranţă a tuturor indigenilor colonizaţi este clar exprimată de un preşedinte al Consiliului General al coloniei La Réunion:
„Dorim asimilarea progresivă a coloniei de către metropolă şi transformarea ei într-un departament francez, cu condiţia ca această asimilare să nu ne oblige să plătim aceleaşi impozite care se plătesc în Franţa’.
***
Sistemul asimilării coloniilor noastre, ispititor în teorie, este, practic, de o extraordinară complexitate.
Instituţiile noastre administrative şi judiciare sunt foarte complicate deoarece sunt expresia unor nevoi nu mai puţin complicate ale unei civilizaţii foarte vechi. Fiind născuţi şi trăind în umbra acestor instituţii, noi trebuie să ne supunem lor, deşi folosim orice ocazie se iveşte pentru a le critica, pentru a încrimina încetineala cu care se lucrează, fără a evita să scoatem în evidenţă nemulţumirile provocate de administraţie sau de procedurile utilizate de aceasta. Câte formalităţi administrative le sunt necesare naţiunilor civilizate pentru momentele inevitabile ale vieţii precum naşterea, căsătoria şi decesul ! Chiar în Franţa credeţi că sunt mulţi cei care, dintre cetăţenii noştri, au noţiuni precise referitoare la atribuţiile consiliului municipal, ale consiliului de arondisment, ale consiliului general, ale judecătorului de pace, ale tribunalului de primă instanţă. ale curţii de apel ? Nici noi francezii, cei mai mulţi, habar n-avem care sunt aceste atribuţii şi vreţi ca un amărât de negru, de arab, de annamit să înţeleagă toate mecanismele complicate ale sistemului nostru şi să le accepte, fără să clipească, pe toate ? Gândiţi-vă la toate noile obligaţii pe care le va avea, pe care nu le mai poate ignora deoarece riscă să fie penalizat dacă nu le respectă, gândiţi-vă la armată de funcţionari cu care va intra în contact, aramată cel va pândi în fiecare din momentele importante ale vieţii sale. Din clipa în care va fi asimilat, nu va mai putea să vândă sau să cumpere o bucăţică de pământ, nu va mai putea să recupereze un împrumut de la un vecin dacă nu va respecta formalităţile cele mai complicate şi de durată, impuse de sistemul nostru administrativ. Din clipa în care a fost asimilat, el, barbarul, omul pe jumătate civilizat, a devenit un permanent prizonier al unei serii rigide de sisteme administrative cşi juridice. Până în momentul asimilării, barbarul avusese parte de instituţii simple şi perfecte, raportate la nevoile sale de până la integrare: avea un sistem juridic sumar, rapid şi puţin costisitor, plătea impozite al căror mecanism îl înţelegea fără să-l doară capul, impozite cu care era obişnuit, neavând nimic de neînţeles. El, omul barbar ce nu avusese parte de obstacole în viaţa sa personală, pentru care îndepărtata putere absolută a unui şef de cele mai multe ori nu însemna nimic real sau direct, din clipa în care l-am făcut să simtă pe propria sa piele libertatea aşa cum o înţelegem noi, a început s-o perceapă ca pe o formă excesivă de manifestare a tiraniei.
Toate aceste observaţii, din păcate, nu vor domoli cu nimic zelul teoreticienilor asimilării indigenilor colonizaţi, a celor ce cred că este de datoria lor să impună cu forţa, popoarelor cucerite, fericirea aşa cum o înţeleg doar ei. în ciuda celei mai normale repulsii, indigenii din coloniile noastre trebuie să înghită cu noduri binefacerile oferite de complicatele noastre instituţii.
Pentru a impune aceste instituţii, sunt trimise pe capul indigenilor armate întregi de funcţionari. De fapt, funcţionarii au devenit singura noastră marfă exportată în colonii. De exemplu, în Martinica, unde 95% din populaţie este alcătuită din negri, avem opt sute de funcţionari din care niciunul nu este localnic, toţi fiind francezi. De asemenea, în cele trei sau patru mici sate din India, ce încă mai ne aparţin, unde locuitorii sunt în totalitate hinduşi, avem, în afară de un senator şi un deputat, peste o sută de funcţionari, din care treizeci şi opt sunt magistraţi. în Indochina, funcţionarii noştri alcătuiesc o adevărată armată, redutabilă prin rigiditatea ei.
Toţi funcţionarii noştri pleacă din Europa spre colonii, animaţi de un zel mistuitor, dar foarte repede ajung să recunoască că este o utopie, valabilă doar în cărţi, să obligi un popor să-şi renege propriile sale vechi instituţii pentru a adopta pe cele ale colonizatorilor. încercarea de a impune noile instituţii se soldează cu o anarhie totală. Confruntaţi cu tot felul de probleme, funcţionarii noştri încearcă să improvizeze un sistem mixt cu scopul de a concilia toate interesele, având, ceea ce este normal, drept finalitate faptul că nu este, până la urmă satisfăcută niciuna dintre cerinţele localnicilor.
Uneori, cam rar, câte un guvernator, energic şi clarvăzător, operează reduceri severe de personal, în rândul birocraţilor, colonia reuşind, pe moment, să respire uşurată. Astfel, în Indochina, domnul Constans, printr-o singură decizie a reuşit să scape de un număr destul de mare de funcţionari, echivalent cu populaţia unui orăşel, realizând în felul acesta o economie anuală de peste opt milioane de franci. Din păcate, după ce domnul Constans a fost înlocuit, politicienii s-au grăbit să umple golul creat în administaţia franceză din Indochina cu tot felul de rude, de rude ale rudelor, de prieteni sau obligaţii.
Dar nu trebuie neapărat să punem insuccesul administraţiei franceze numai pe seama funcţionarilor, el datorându-se şi absurdităţii sistemului pe care aceştia trebuie să-l impună în colonii. Ei părăsesc Franţa cu misiunea de a impune instituţiile noastre unor popoare care nu sunt capabile nici să le accepte, nici să le înţeleagă.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Geavrelele, la Morteni

În comuna dâmboviţeană Morteni, Boboteaza şi Sfântul Ion, două sărbători creştine însoţite aici de un străvechi obicei, încreştinat odată cu noul timp, obicei devenit adjuvant ritualic al celor două sărbători creştine: Steagul cu geavrele. Semnificaţia Steagului cu geavrele, cu toate similitudinile pe care le are cu alte ritualuri şi obiceiuri, […]