Published On: joi, iul. 4th, 2019

Psihologia politică şi apărarea socială (CX)

nichiduta.ro

Urmare din nr. 7765
de Gustave Le Bon_
În timpul grevei de la Draveil, Confederaţia, crezând că nu va fi pedepsită, a sărit cu mult peste cal. Deoarece greviştii au sabotat utilajele, au jefuit trecătorii, au atacat maşinile ce circulau, până la tribunalele nu au mai închis ochii şi i-au pus sub urmărire pe cei care au comis fapte antisociale. Atunci, Cofe-deraţia a ameninţat guvernul cu grevă generală, dacă nu va anula urmărirea în justiţie a celor vizaţi. Adevărul este că li se recunoaşte muncitorilor dreptul de a jefui diligenţele sau de a incendia uzinele, dar s-a uitat ca acest drept al lor să fie menţionat în codurile juridice. Din cauza acestei omisiuni, câţiva dintre muncitorii, care au săvârşit grave acte antisociale, au fost condamnaţi. În realitate, aceste pedepse au fost destul de uşoare, iar câteva săptămâni mai târziu, cei ce doreau să se pună bine cu poporul, au votat o amnistie.
Cel puţin, această tentativă de revoluţie, de la Draveil, a arătat guvernului că cei ce-l fac de atâtea ori să tremure de teamă că-şi pierde avantajele, nu sunt chiar atât de puternici pe cât vor să pară. Pentru prima dată, Guvernul a înţeles că puterea Confederaţiei nu se baza pe numărul membrilor ei, ci pe frica pe care reuşea să o provoace. Efectul acţiunii confederaţiei este considerabil doar atunci când acţionează împotriva miniştrilor care nu sunt capabili să se opună.
Acum însă, deoarece nu ne putem baza pe capacitatea guvernului de a se apăra prin folosirea eficientă a legilor, Cofederaţia trebuie să se confrunte cu duşmani mult mai puternici şi serioşi: poliţia şi armata. Cofederaţia a văzut, chiar dacă nu i-a făcut plăcere, cum sub drapelul său s-a înrolat temuta sectă a anarhiştilor. Nu a putut să-i refuze deoarece programul lor de distrugere a societăţii pentru instaurarea unui fel de comunism, era identic cu cel al Confederaţiei.
Tovarăşii anarhişti, necunoscând un alt fel de dialog decât sabotajul şi incendierea, erau greu de stăpânit şi controlat. Aceşti iluminaţi vor cu adevărat să distrugă în totalitate societatea, iar până vor realiza acest lucru, să asasineze cât de mulţi suverani pot, la nevoie chiar să devină martiri pentru cauza luptei lor, dar niciodată nu se vor supune disciplinei sindicatului. Membrii Confederaţiei Muncii au reuşit cu brio să ţină piept colectiviştilor, dar cu greu se întrezare vreo posibilitate de a scăpa de noii lor aliaţi, anarhiştii. În următorul capitol vom analiza consecinţele prezenţei anarhiştilor în rândurile Confederaţiei Muncii.
Cât despre muncitori, sclavii docili manevraţi de cei ce stau în umbră, ferindu-se să fie identificaţi, nu au nimic de câştigat de pe urma faptului că au luat-o pe drumul care li se indică, având, în schimb, foarte mult de pierdut. Nu se poate nega că salariul lor depinde în totalitate de starea în care se află dezvoltarea industriei. Chiar dacă vor fi făcuţi membri de sindicat cu toţii, până la ultimul muncitor, chiar dacă se dau peste cap, nu vor obţine o creştere de salariu nici cel puţin cu o centimă, deoarece totul depinde de puterea comercială a ţări lor, de capacitatea de a vinde în străinătate produsele industriei statului lor. În realitate, chiar dacă nu se micşorează, se poate considera că un salariu a scăzut din momentul în care se diminuează puterea sa de cumpărare, aspect care deja a început şi va creşte tot mai mult din clipa în care, investitorii, înspăimântaţi, vor căuta State unde guvernele conduc cu înţelepciune, unde nu se vor îngrijora pentru soarta investiţiei lor, din cauza grevelor violente, a sabotajelor şi a legilor tiranice, votate neîntrerupt de Către Camere, ceea ce-i va determina să emigreze cu investiţiile lor cu tot.
Pretinşii apărători ai clasei muncitoare se feresc să spună în public aceste adevăruri. Ei ştiu foarte bine că nu din cauza naţionalizării averilor particulare se va ameliora nivelul de trai al muncitorilor, ci din cauza perfecţionării nivelului cunoştinţelor lor tehnice. Capacitatea de a asimila cunoştinţe este marea putere a vremurilor moderne şi nimic, dar absolut nimic, nu poate înlocui acest lucru. Muncitorul va trăi bine dacă-şi creşte valoarea profesională, dacă va reuşi să se ridice la valoarea celui american, despre care ne vorbeşte P. Adam, ce soseşte la servici îmbrăcat elegant, care se schimbă, punându-şi o bluză, începe munca şi, când termină programul, face o baie, încheindu-şi seara cu prietenii, fără ca nimic să-l facă să se deosebească de oamenii cei mai manieraţi.1)
E adevărat că este o diferenţă între muncitorul american ce câştigă pe zi echivalentul a 25 de franci şi cel francez, ignorant şi îngust la minte, ce câştigă, pentru acelaşi timp de lucru, doar 4 franci pe zi. Oare idealul lumii civilizate este să ridice muncitorul la nivelul gentle-menului sau să creeze o societate artificială în care gentlemenul să se coboare la nivelul muncitorului? Cunosc dinainte răspunsul pe care mi-l va da socialiştii, dar îl cunosc şi pe cel dictat de bunul simţ. Vă propun să ignorăm frazele umanitare, inspirate doar de cea mai josnică invidie. Toate eforturile pe care le facem trebuie să tindă către fortificarea mentalităţii poporului, nu către slăbirea ei. Progresul unei societăţi nu este ura de clasă, cum nu încetează s-o tot repete sectanţii de partid, ci fuzionarea claselor.
Socialiştii, care, la început au sprijinit crearea sindicatelor, văd acum aceste sindicate, întorcându-se împotriva lor. Degeaba mai încearcă socialişti să tempereze această ostilitate. În ciuda atitudinii de supunere de care dau dovadă, Confederaţia Muncii, dispreţuitoare, le întoarce spatele. La recentele sale mitinguri, Cofederaţia a refuzat ca vreun socialist să fie prezent.
Deocamdată, idealul sindicaliştilor este destul de neclar, deoarece ei nu caută decât să distrugă, dar scriitorii lor au avut deja grijă să ne descrie viitoarea societate sindicalistă. Societatea viitorului va fi alcătuită din producători reuniţi în sindicate, oferindu-şi la schimb serviciile. Această organizare a Statului, foarte îndepărtată de forma de Stat propovăduită de colectivişti, desigur că va fi superioară. În realitate, colectiviştii şi sindicaliştii sunt la poli opuşi de gândire, şi nicio împăcare nu este posibilă între ei.
Mulţi oameni de treabă sunt convinşi şi încearcă să convingă pe alţii că sindi-calimul reprezintă vremurile noi ce vor veni. Ei nu-şi dau seama că acest viitor de aur este doar o simplă regresie către o stare de lucruri foarte veche şi atât de insuportabilă, încât a fost abandonată definitiv.
1) Gustave Le Bon se referă la o parte a societăţii americane, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea, până la izbucnirea Primului Război Mondial, dar, pe de altă parte, să nu uităm că, după Războiul de Secesiune, (12 aprilie 1861 – 9 aprilie 1865), deoarece a urmat o creştere economică destul de puternică, în comparaţie cu cea europeană, pentru aceiaşi perioadă, societatea americană a fost, totuşi, destul de puternic idealizată.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.

eJobs

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

noriel.ro