Published On: mie, apr. 1st, 2020

Psihologia Politică şi Apărarea Socială (CLXVII)

de Gustave Le Bon_


Ajungând la finalul acestei lucrări trebuie să tragem o concluzie. O voi face încercând să demonstrez, într-o scurtă sinteză, că fenomenele fizice, biologice şi sociale sunt condiţionate – oricare ar fi diferitele legi de care depinde funcţionarea lor – de necesităţi generale de acelaşi fel. Se pare că aceste necesităţi superioare alcătuiesc ultima filozofie accesibilă a lucrurilor.
Lumea cunoaşterii a devenit în ultima jumătate de secol mai vastă decât cea din toate epocile anterioare. Desoperirilor realizate cu ajutorul faptelor li se adaugă teoriile propuse pentru interpretarea acestora.
Ştiinţa modernă a renunţat să mai descopere un element fix în univers, un reper invariabil în desfăşurarea fenomenelor. Toate dispar rând pe rând şi chiar materia, ultimul element pe care se credea că se putea conta şi-a pierdut eternitatea. Astfel, instabilitatea înlocuieşte stabilitatea. Fluctuaţiile permanente de echilibru au luat locul repausului.
Raţiunea primă a lucrurilor se retrage într-un infinit inaccesibil. Identificabile nu sunt decât raporturile fenomenelor. Totalitatea experienţelor duce la concluzia atât de profundă a lui Poincare: „în lumea noastră relativă orice certitudine este o minciună”.
Renunţând la explicaţiile prea sumare, ştiinţa substituie acum marilor legi generale acumularea cauzelor infinit de mici, dar infinit de numeroase. Ea ne învaţă că lumea fizică, biologică şi socială sunt opera minimelor individualităţi, fără a fi capabile de acţiune când sunt izolate, dar foarte puternice când se asociazâ. Astfel, elementele infinit de mici fac să apară continente, fac să răsară recoltele şi menţin viaţa. Multitudinea fiinţelor umane provoacă evoluţia civilizaţiilor.
Dar demonstrând rolul multiplicităţii şi al acumulării cauzelor prin însumarea lor în producerea genezei şi evoluţiei fenomenelor, ştiinţa a dovedit de asemenea -demonstraţie capitală – că toate aceste diferite individualităţi: atomii, celulele, entităţile umane, etc., nu produc niciun efect dacă nu există forţele coordonatoare ce activează şi dirijează acţiunile lor.
Nu are importanţă că elementele menţionate aparţin ciclului fizic, biologic sau social. Agenţii ce le coordonează acţiunile continuă să fie necesari. Din clipa în care încetează să exercite influenţa lor, elementele individuale devin o inutilă pulbere. Pentru celulele unei fiinţe, orientarea activităţii lor înseamnă viaţă, oprirea activităţii înseamnă moarte. Aceiaşi lege este valabilă şi pentru entităţile umane ce alcătuiesc fiinţa socială.
în desfăşurarea ciclului uman -singurul care ne-a interesat în această carte – distingem forţele ce-i coordonează activitatea: credinţe, idealuri, etc., forţe ce se succed fără să dispară niciodată definitiv. în raport de epocă, aceste forţe coordonatoare pot avea diferite denumiri, fiind mereu active. Le regăsim în toate fazele evoluţiei istoriei umane, acţionând sub forma credinţei, spadei, ştiinţei sau ideii. Să lipseşti societatea umană de puterea acestor forţe ce

coordonează acţiunile ei sau să o laşi la discreţia unor forţe ce oscilează constant, înseamnă să o condamni la dispariţie.
Rolul celor ce decid comportamentul popoarelor este asemănător cu cel al savantului ce declanşează fenomene fizice. Asemenea savantul, omul de Stat nu poate decât să se folosească de forţele naturale având grijă să le dirijeje cu înţelepciune, mai ales că nu el este cel ce le crează, dar asemenea savantului, el se poate lupta cu ele, opunându-le forţe antagoniste.


Dintre diferitele forţe de care dispune omul pentru a lupta victorios împotriva puterilor ce-l constrâng, voinţa a fost mereu cea mai activă. Divinitate suverană, ea a făcut să apară din neant, împreună cu minunăţiile ştiinţelor şi artelor, tot ceea ce constituie strălucirea civilizaţiilor.
Mergând înapoi pe scara evoluţiei istoriei omenirii, căutând să descopăr cum unele popoare au cunoscut grandoarea, cum maeştri gândirii au descifrat unele mistere ale universului, am găsit mereu la baza succesului lor una şi aceiaşi forţă, cea a voinţei puternice.
Apoi, dacă încercâm să descoperim de ce atâtea naţiuni au dispărut după ce au trecut printr-un lung declin, de ce Roma, pe vremuri regina lumii, a ajuns să fie sub jugul barbarilor, constatăm că aceste prăbuşiri totale au avut în general una şi aceiaşi cauză: diminuarea voinţei de a mai fi.
Voinţa este deci însuşirea de bază a indivizilor şi a popoarelor. Scopul principal al educaţiei trebuie să fie întărirea voinţei, nu slăbirea ei. Partea cea mai grea pentru a exista nu este să ai voinţă doar pentru un moment, ci permanent. O voinţă puternică nu cunoaşte niciodată disperarea. „Am să scap în ciuda voinţei zeilor”, a strigat Ajax deja înghiţit de valurile declanşate de furia lui Neptun. Credinţa ce mută din loc munţii este voinţa. Lucrurile sunt create datorită voinţei.
Dacă istoria modernă ne arată cum în fiecare zi unele naţiuni se impun, în timp ce altele bat pasul pe loc sau intră în declin, aceasta este din cauza diferenţelor de voinţă ce le cracterizeză la un moment dat, în timpul evoluţiei lor istorice. Nu fatalitatea este cea ce determină evoluţia lumii, ci voinţa.
Mai 1910
SFÂRŞIT
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>