Published On: joi, mart. 26th, 2020

Psihologia Politică şi Apărarea Socială (CLXIV)

nichiduta.ro

de Gustave Le Bon_


Într-unul din primele capitole ale acestei lucrări, am încercat să demonstrez că violenţele din timpul Revoluţiei au fost produse de instintul barbariei primitive, adormit în străfundurile sufletului poporului, care, din cauza unor teorii filozofice, a fost trezit la viaţă fiind considerat ca geneza unui nou drept. Cu toţii au crezut că acţionează în numele raţiunii, pe care o invocau mereu pentru a justifica barbariile lor, dar în realitate luptau împotriva raţiunii, iar instinctele ancestrale, pe care nimeni nu mai dorea să le ţină în frâu, erau singurele ce determinau declanşarea acţiunilor. Perioada Terorii a reprezentat transformarea instinctelor în legii după care se ghidau toţi. Teroarea a reprezentat efortul făcut de instinct pentru a domina raţiunea şi nu dominarea raţiunii aşa cum au crezut cei ce au declanşat Teroarea, inclusiv istoricii ce au relatat acea perioadă.
Acest triumf legalizat al instinctelor atavice a reprezentat un lucru destul de nou în istoria omenirii, căci orice efort făcut de societate, efort indispensabil cei permitea să subziste, a fost mereu frânat de puterea tradiţiilor, a obiceiurilor şi a legilor, expresie a unor instincte naturale moştenite de om din perioada sa de animalitate primitivă. Este posibil să domini instinctele naturale, iar un popor este cu atât mai civilizat cu cât reuşeşte să şi le domine mai mult, dar nu le poţi distruge dfefinitiv nici cu ajutorul civilizaţiei. De exemplu, influenţând masele prin excitarea diferitelor instincte, socialismul se poate impune uşor.
Marile mişcări populare nu sunt niciodată rezultatul raţiunii, ci, de cele mai multe ori, o luptă împotriva raţiunii. A încerca să explici prin prisma logicii raţiunii ceea ce a fost făcut prin logica instinctelor, înseamnă să nu înţelegi istoria omenirii.
Mişcarea revoluţionară actuale este, la fel ca toate care au precedat-o, doar o reacţie a instinctelor barbare ce urmăresc să zgâlţâie jugul legăturilor sociale destul de slăbite, sperându-se astfel să se ajungă la distrugerea lor. Multe minţi orbite de himere consideră ca fiind un progres social ceea ce nu este de fapt decât un regres către forme inferioare de existenţă.
Orice civilizaţie implică stări de disconfort şi constrângere. Nu devii civilizat decât după ce înveţi să suporţi această constrângerea şi această starea de disconfort. Popoarele reuşesc să iasă din barbarie doar prin crearea de frâne sociale puternice. Din clipa în care slăbesc aceste frâne, ele revin la starea de barbarie.
Legăturile sociale create de civilizaţie nu pot fi menţinute decât printr-un efort constant. Una din marile cauze ale decăderii este renunţarea la acest efort, considerându-l inutil.
Această impresie de neputinţă este foarte răspândită în rândul celor ce fac parte din straturile sociale luminate ale naţiunii. Aceştia au o atitudine de resemnare în faţa calamităţilor naturale, aşa cum pe vremuri se resemnau în faţa epidemiilor până când o manifestare a ştiinţei a învins, scoţându-i din această stare de pesimism.
Scepticismul indiferent ce stă la baza slăbiciunii noastre sociale nu a fost niciodată starea apostolilor revoluţionari. Încrederea în suces este unul dintre elementele ce le-a dat forţa de a se impune.
Cu toate că situaţia muncitorilor este prosperă, în prezent, doctrinarii i-au convins aşa de bine că soarta lor este nedreptă încât au ajuns să creadă. Adevărata realitate a lucrurilor este de fapt modul cum o înţelegi şi o percepi.
Întorcându-se treptat la instinctele primitive, mentalitatea muncitorului modern este pe punctul de a deveni cea a

unui barbar.
Va fi foarte greu să-l readuci la starea de om civilizat. În primul rând trebuie să reuşeşti să-i demonstrezi valoarea inte-lgenţei, a capitalului şi a muncii, apoi să-l faci să înţeleagă că noua ordine socială ce apare ca un miraj pentru el, este doar viaţa mizerabilă ce va fi rezervată muncitorilor. Dar unde sunt cei capabili să-i demonstreze acest lucru?


Neavând şi neputându-se sprijini pe o Universitate care să nu mai aibă reguli de constrângere a gândirii, ci doar un guvern lipsit de forţă, burghezia noastră trebuie să conteze doar pe forţele ei şi să înveţe să se organizeze pentru a se apăra aşa cum a făcut Suedia când s-a confruntat cu insurecţia clasei muncitoare.
Învăţând din propia-i experienţă, guvernul suedez a înţeles că dreptul de grevă, aşa cum este el aplica astăzi, acordă unei minorităţi ce se opune violent ordinii stabilite dreptul de a opri activitatea oricărui serviciu public din orice ţară, de a provoca dezordinea, ceea ce este cu totul incompatibil cu progresul civilizaţiei. Astfel, el a depus la Parlament un proiect de lege reglementând contractele colective şi prevăzând penalităţi severe împotriva grevelor ce pot fi un pericol public. De asemenea, un tribunal special de arbritraj va reglementa diferendele dintre muncitori şi patroni sau dintre funcţionar şi Stat pentru a nu se ajunge la declanşarea grevei. Cu o astfel de lege noi n-am fi avut parte de greva poştaşilor, nici de cele repetate la înscrisurile maritime ce au ajuns până la urmă să ruineze marina noastră comercială.
O interesantă dezvoltare a acestui subiect o avem în cartea domnului Bouloc, Dreptul de a face grevă, unde sunt foarte clar demonstrate iluziile psihologice şi economice ale unui astfel de drept. Sugerez autorului să revină mai des asupra acestui subiect dacă vrea ca oratori politici influenţi să fie interesaţi de analiza sa.
Deocamdată, burghezia noastră este prea nehotărâtă şi moale pentru a se gândi la propria-i protecţie, dar s-ar putea ca felul energic în care este atacată să-i trezească şi dorinţa de a se apăra. Domnul George Sorel este de părere că: „Ziua în care patronii îşi vor da seama că nu au nimic de câştigat de pe urma încercărilor de stabilire a pacii sociale sau de pe urma democraţiei, atunci vor înţelege că au fost prost sfătuţi şi doar atunci va exista şansa să-şi regăsească vechea lor energie. Doar o clasă muncitoare tot mai mare şi mai solid organizată poate forţa clasa capitalistă să fie extrem de dinamică în lupta sa pentru salvarea industriei”.
Nu va reuşi să trăiască decât cel ce va fi cel mai puternic. În ritmul în care are loc evoluţia modernă a lumii, nimeni nu poate păstra ce are dacă nu ştie să se apere. Pentru a trimfa în lupta socială ce creşte în intensitate, burghezia va trebui să înceapă să posede unele virtuţi şi să renunţe la unele vicii. Burghezia nu-şi dă seama că insolenţa luxului afişat de unii parveniţi, lux pe care muncitorul îl crede provenit din o parte din munca sa, a provocat mai multă ură decât toate discursurile socialiştilor, adunate la un loc.
Comparând-o cu aristocraţia engleză sau cu vechea aristocraţie franceză, constatăm că burghezia noastră îmbătrâneşte foarte repede, şi nu prea va rezista în timp decât dacă, la fiecare generaţie, nu se va împrospăta cu elemente ce vor proveni din clasa socială aflată imediat sub ea pe scara socială.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

eJobs

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

noriel.ro

Articole Recente