Psihologia Politica şi Apărarea Sociala (CLIII)

de Gustave Le Bon_
Capitolul V Lupta socială
Situat în acele regiuni ceţoase pe care cei din vechime le considerau capătul lumii, Stockholm este un oraş ce se bucură de reputaţia de a fi o aşezare umană discretă ce nu prea este vizitată. Ghizii spun că acest oraş seamănă cu Veneţia, dar turiştii nu vor fi prea uşor de convins că această comparaţie este corectă. Se vor uita distraţi la zonele interesante ale oraşului, dar nu vor sta mai mult de o zi.
Cu toate acestea Stockholm, pentru o perioadă de timp, a fost celebru. Călătorii pe care imaginaţia şi întâmplarea le-au purtat paşii prin aceste locuri au asistat la un spectacol ce este posibil să-l mai revedem, dar pe care nimeni, de la înfiinţarea oraşului nu l-a contemplat.
Spectacolul inedit pe care-l oferi capitala suediei timp de mai multe zile, a fost cel al unei lumi unde vechile ierarhii sociale au fost date peste cap. Astfel, zidarul a devenit rentier iar marele senior a devenit zidar; inginerii i-au înlocuit pe conductorii de tramvai, bancherii au măturat străzile, studenţii au încărcat şi descărcat vapoare, magistraţii gravi au practicat meseria utilă, dar lipsită de strălucire, de desfundat canale. Contemplând acest inedit spectacol muncitorii, plimbându-se pe străzi şi de-aq lungul canalelor, se uitau uimiţi la cei ce le luaseră locul.
Oare prin ce magie s-au produs asemenea schimbări? Au fost ele înfăptuite de duhurile întunecate care, conform legendelor scandinave, populează cerul, pământul şi apele? @n mod sigur, nu. Duhurile nu sunt aşa de influente pentru a modifica atât de mult concepţiile după care ne orânduim viaţa socială, iar cumplitul Odin în mod sigur ar fi eşuat dacă ar fi avut de gând să pună la cale o asemenea schimbare.
Mai puternică decât duhurile, una din acele forţe invizibile şi suverane ce conduc lumea a fost de ajuns pentru a da peste cap într-o clipă ierarhiile sociale şi condiţionările normale ale existenţei.
Această forţă era necesitatea apărării sociale, ce a prins brusc viaţă în mintea tuturor cetăţenilor. Doar ea a reuşit să le schimbe complet felul de a gândi şi a impus imediat necesitatea practicării celor mai dure meserii.
Mândru de puterea sa în continuă creştere, bazându-se pe faptul că muncitorii îl vor asculta şi vor executa cu sfiinţenie ordinele, un sindicat muncitoresc internaţional, prin intermediul declanşării grevei generale, a declarat un război nemilos societăţii. Atunci, fiecare în felul său, simţind că patria poate pieri, a constatat că trebuie declanşată o acţiune de apărare urgentă în faţa pretenţilor ridicate de aceşti noi barbari ai lumii moderne.
Desigur, se putea ajunge în situaţia de a se ceda în faţa pretenţilor absurde ale sindicatului, aşa cum s-a întâmplat în Franţa, când un preşedinte de Consiliu s-a grăbit să satisfacă revendicările prezentate de poştaşi, după prima lor grevă, ceea ce în realitate a însemnat că acest semn de slăbiciune nu a dus decât la amânarea declanşării pericolului, accentuându-l. Privind în perspectivă, satsfacerea cererilor prezentate în timpul primei greve generale ar fi dus la apariţia unei stări de curaj necontrolat ce ar fi dat naştere la declanşarea altor gereve generale ce ar fi produs în mod fatal distrugerea comerţului, a industriei şi la înlocuirea elitelor creatoare de progres cu elemente sociale inferioare. Deci, se impunea necesitatea de a se opune cu orice preţ sindicatului internaţional şi, fără să ceară intervenţia Statului ce risca să se manifeste cu brutalitate, bazându-se doar pe iniţiativa şi curajul său, burghezia din Stockholm s-a substituit aproape instantaneu muncitorilor.
După trei luni de luptă încăpăţânată, cei ce au declanşat formidabila grevă generală au fost învinşi. Nu s-a obţinut victoria cât ai bate din palme. Acei membri ai burgheziei ce au luat locul muncitorilor acolo unde a fost nevoie au învins datorită unui aliat la care nu s-a gândit niciun membru de sindicat: foamea. Nemuncind, muncitorii nu au primit salariul, iar odată cu trecerea săptămânilor au fost încolţiţi de zgomotul enervant al chiotţrlăitului stomacurilor goale, de zbieretele copiilor ce vroiau de mâncare, de bombănitul soţiilor. Foamea a fost mai eficientă decât intervenţia în forţă a guvernului suedez, dacă ar fi avut loc. Astfel, a fost învins sindicatul internaţional al muncitorilor ce nu a cedat cu una, cu două, aceasta făcând eforturi disperate pentru a învinge şi îngenunchia definitiv societatea.
Prin această curajoasă formă de apărare socială, Suedia a făcut un imens serviciu lumii civilizate. Ea le-a învăţat pe clasele conducătoare, a căror capacitate de a rezista este aşa de slabă în alte ţări, cum să se apere fără a recurge la forţa brutală.
Dezvăluind mulţii de umanitarişti limitaţi ca gândire la ce pericole ne expune socialismul, această grevă eşuată a fost de o utilitate incontestabilă. Un important ziar suedez scria: „… rezultatul cel mai tangibil a fost să sudeze într-un bloc compact toate elementele non-socialiste, adică cinci şesimi din ţară, care au folosit toată energia de care au fost capabili pentru anihilarea pericolului socialist”.
Apărarea socială a fost posibilă în Stockholm doar datorită admirabilei coeziuni a sindicatelor patronilor, deocamdată aşa de prost coordonată în Franţa, şi simpatiei opiniei publice.
Deasemenea, apărarea socială a mai fost posibilă şi datorită faptului că burghezia suedeză a primit acea preţioasă educaţie a lucrului manual care a obişnuit-o să se servească cu îndemânare de mâinile sale, educaţie ce i-a permis, mai ales când a locuit în locuri izolate, să efectueze tot felul de munci ce nu puteau fi amânate: să folosească pila, să toarne fundaţii sau să înalţe ziduri, să desfunde canale, să sudeze, să prelucreze fierul, etc. Un astfel de învăţământ practic ar trebui să avem şi noi. Din păcate nu putem convinge Universităţile noastre să facă aşa ceva.
Trebuie să mai luăm în calcul că în Suedia burghezia nu este nici resemnată, nici moale, două caracteristici aşa de răspândite în Franţa ceea ce favorizează spolierea, iar singura armă folosită pentru apărare fiind discursurile inutile. Dacă nu-i vine mintea la cap să se asocieze pentru a se apăra, burghezia franceză va ajunge foarte repede să fie spoliată şi să dispară.
„Trăim vremuri, scria recent domnul S. Lauzanne, unde referitor la Stat, nu serveşte la nimic să te dovedeşti bun de gură sau să afişezi unilinţa sau întristarea: trebuie să fii puternic. Priviţi tot ce obţine zilnic muncitorii, de la Stat. Reuşesc deoarece sunt uniţi, puternici şi îndârjiţi. Dimpotrivă, priviţi cum sunt tot mai călăriţi burghezii, industriaşii şi negustorii. Asta din cauză că sunt dezbinaţi, timizi şi mototoli. Aparţin acelei categorii pe care un fost preşedinte al Statelor Unite a desemnat-o prin cuvintele «indivizi flaşci»”.
***
Aceste tentative de greve generale, revoltele funcţionarilor sau ale poştaşilor, loviturile de Stat din Grecia, etc, pot parea că au la bază diferite cauze. @n realitate sunt fenomene sociale asemănătoare, rezultat al acţiunii aceleiaşi legi psihologice, verificată de istorie la toate popoarele şi în toate epocile.
Aceată lege poate fi enunţată în felul următor: de fiecare dată când într-o societate o clasă oarecare vede, din diferite motive, că-i creşte puterea de influenţare, imediat are tendinţa de a deveni dominatoare şi de a transforma celelalte clase în unele definitiv supuse ei.
Fenomenul social de dominare din partea unei clase sociale, ce precede absorpţia finală, are loc din momentul în care celelalte elemente constitutive ale vieţii sociale nu mai sunt în echilibru, adică nu se mai pot echilibra între ele. Viaţa unui popor, asemenea vieţii unui individ, nu poate fi menţinută decât dacă forţele ce-l susţin în activitate sunt echilibrate în interiorul său. Tulburarea acestui echilibru înseamnă moarte, în cazul individului dau dispariţie, în cazul unui popor. Există boli sociale ce pot fi comparate cu cele individuale. @n mod sigur, un tratat de patologie socială ar fi o carte foarte groasă. Dar, dacă analiştii empirici ce propun remedii pentru bolila sociale sunt numeroşi, savanţii capabili de a identifica geneza acestor bolisunt foarte rari.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢURI

ANUNŢURI