Pierdem pe mâna noastră

Preot StefanescuPreot ioan ŞTEFĂNESCU_
Credinţa este uneori o formă de combativitate, tenacitate, îndrăzneală. „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” – spune Mântuitorul (Ioan 16,33). Dar nu numai pentru a birui lumea e nevoie de îndrăzneală. Nu numai provocările vieţii cer curaj. Nici lumea de dincolo de lume, lumea Împărăţiei, nu se cucereşte fără o viguroasă mobilizare de energie, fără dorinţa arzătoare de a ajunge în lumea Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără luptă, nimic valoros nu se câştigă; iar lupta cea mai dură e lupta cu tine însuţi. Doar cei ce luptă cuceresc Împărăţia.
Mai întâi trebuie să lupţi rugându-te stăruitor. Exemplul femeii cananeence, care cere să-i fie vindecată fiica, chiar dacă, într-o primă instanţă, cererea ei nu pare să fie luată în seamă (Matei 15,2228), este de urmat. Chiar lisus însuşi se roagă pe Muntele Măslinilor (Luca 22, 4144). Când dreptatea lui Dumnezeu este cerută cu insistenţă, rugăciunea străbate norii până ajunge la ţintă. Un astfel de om „nu se va opri din rugăciune până când Preot ioan ŞTEFĂNESCU_
Credinţa este uneori o formă de combativitate, tenacitate, îndrăzneală. „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” – spune Mântuitorul (Ioan 16,33). Dar nu numai pentru a birui lumea e nevoie de îndrăzneală. Nu numai provocările vieţii cer curaj. Nici lumea de dincolo de lume, lumea Împărăţiei, nu se cucereşte fără o viguroasă mobilizare de energie, fără dorinţa arzătoare de a ajunge în lumea Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără luptă, nimic valoros nu se câştigă; iar lupta cea mai dură e lupta cu tine însuţi. Doar cei ce luptă cuceresc Împărăţia.
Mai întâi trebuie să lupţi rugându-te stăruitor. Exemplul femeii cananeence, care cere să-i fie vindecată fiica, chiar dacă, într-o primă instanţă, cererea ei nu pare să fie luată în seamă (Matei 15,2228), este de urmat. Chiar lisus însuşi se roagă pe Muntele Măslinilor (Luca 22, 4144). Când dreptatea lui Dumnezeu este cerută cu insistenţă, rugăciunea străbate norii până ajunge la ţintă. Un astfel de om „nu se va opri din rugăciune până când pe cei care se află la răscruce de drum şi pe cei ale căror fapte nu sunt întotdeauna la înălţimea credinţei lor, sau pe cei care fac rău, chiar dacă, în adâncul lor, vor binele (Romani 7,19). Nu îi lasă în afara chemării Sale. El vrea să ne pună pe toţi în credinţa aşteptării Împărăţiei, a atenţiei veghetoare şi a orientării noastre către viaţa veşnică. Pe toţi vrea să ne tragă la
El.
Mântuitorul spune: „Mă duc să va pregătesc loc” (Ioan 14,2-3). „Eu vă rânduiesc vouă împărăţia, aşa cum Tatăl Meu Mi-a rânduit-o Mie”. Deci, „împărăţia”, e o „casă cu multe locaşuri”, un spaţiu diferenţiat de valoarea fiecărei persoane. Împărăţia e mai încăpătoare decât lumea. Oricât de mare ar fi numărul celor care îi trec pragul „tot mai e loc în
cer”.
Deşi mulţi nu se grăbesc spre această împărăţie, nu ascultă chemarea, porţile ei nu se închid totuşi. Dumnezeu nu reacţionează la ostilitate cu ostilitate. Are răbdare cu fiecare până în ziua judecăţii, când va despărţi pe cei buni de cei răi, când va arunca neghina în foc şi grâul în hambar. Până atunci, bunii şi răii, grâul şi neghina, oile şi caprele suntem lăsaţi să coexistăm ca o şansă de supre-vieţuire şi de ce nu, de revenire în fire.
Desigur, mulţi n-au timp de această revenire, de a răspunde chemării lui Dumnezeu, invocând diferite motive, neacordând atenţie lucrurilor cu adevărat importante. Nu ni se cere să ne tăiem mâinile care fac rele, sau picioarele care umblă pe unde nu trebuie, sau să ne scoatem ochii care smintesc. Nu ni se propune să depăşim omenescul. Ni se atrage doar atenţia că eul propriu, cutumele, cei apropiaţi, averea, afacerile şi multele ocupaţii cotidiene îşi pierd înţelesul şi folosul dacă devin „închisori”, dacă dincolo de ele nu mai percepem nimic. Ele pot fi un conţinut de viaţă, dar nu un sens de viaţă. Sensul vieţii nu e în ele. Depinde ce alegi între un ritual de înmormântare şi o promisiune de înviere.
Vine o vreme, şi cred c-a venit, când ar fi de preferat să fii dur cu deprinderile şi înclinaţiile care te confiscă în mod obişnuit, şi să reintrii în dialog cu reperele date de Dumnezeu şi uitate de mulţi dintre noi. Dacă acum găsim o mie şi una de scuze pentru a nu face ceea ce Dumnezeu ne-a propus, nu trebuie să ne mirăm când „uşile” se vor închide. Aşa cum s-a întâmplat în vremea potopului, când mulţi rândeau de Noe şi ai lui, iar când au început să vină apele, au vrut şi ei să intre în corabie să se salveze, dar era prea târziu – uşile erau deja închise. Nu Dumnezeu ne exclude de la salvare, ci propria noastră decizie. Pierdem „Împărăţia lui Dumnezeu” pe mâna noastră. Am intrat într-un „malaxor” lumesc, care ne amestecă mereu ca să nu avem timp să reanalizăm oferta lui Dumnezeu, oferta regăsirii care reaşează lucrurile în ierarhia lor adevărată. E timpul… să luăm aminte! Să fim mereu gata să schimbăm haina pământească cu cea cerească! E timpul să câştigăm şi nu să pierdem! Vezi ce decizii iei!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Solidaritatea socială belgiană şi lipsa ei la români

In urmă cu câţiva ani, Belgia cunoştea cea mai gravă criză parlamentară provocată de neînţelegerile dintre politicieni. Unii doreau ruperea Belgiei prin recunoaşterea dreptului flamanzilor de a deveni autonomi, ceilalţi, desigur, se opuneau. Acest conflict stupid din toate punctele de vedere a provocat paralizia vieţii politice. Cu toate acestea, belgienii […]