Păcatul de a nu mai fi om

Preot StefanescuPreot loan STEFĂNESCU
Citind romanele lui Liviu Rebreanu: „Răscoala” şi „Ion”, înţelegem măcar în parte drama care l-a lăsat pe ţăranul român fără un rost sfânt în viaţă. Luându-i-se pământul, ţăranul a uitat treptat istoria care îl lega de acel pământ, obiceiurile pe care le avea de sute de ani şi care îi sfinţeau viaţa. Sa îndepărtat de Dumnezeu şi de cei cu care a fost colectivizat în mod forţat; apoi a migrat, a fugit în oraşe, în aceste cimitire vii de beton sau în „hambarele de oameni”, cum le numea lor-ga. Aici a continuat să se înstrăineze, să tânjească după ceea ce acest popor nu va mai avea. Generaţiile care s-au ivit apoi nu au mai putut avea rădăcini româneşti şi nici creştin-ortodoxe. Totul s-a transformat într-o fugă disperată după subzistenţă, după puţina pâine şi puţinul circ de care se mai bucura românul sub regimul comunist. Valoarea, demnitatea, setea de veşnicie şi de adevăr, verticalitatea – toate s-au pierdut în basme, mituri, amintiri şi glume triste.
Bag seamă că, decembrie 1989 nu a eliberat nici pe Hristos, dar nici pe români. Aşa-zisa lor libertate a rămas tot în închisorile comuniste, care, măcar, năşteau sfinţi, martiri. Din păcate, am apucat-o pe un drum care ne duce la dispariţia valorilor şi credinţei acestui neam. Sunt prea multe răni care supurează azi: incultură, fugă de responsabilitate, trădare de Dumnezeu şi de frate, minciună, etc.
Necredinţa şi trădarea merg mână în mână. Una din marile metehne ale acestui neam este aceea că a îndurat, a suportat orice şi oricât, fără să îşi facă dreptate decât atunci când era întrecută orice limită, când a fi român şi a fi creştin nu mai era posibil. Astăzi însă, nimic nu îl mai ridică pe român la măsura lui, pentru că el, de fapt, nu se mai simte şi nu se mai vrea român. A fi azi român, a-ţi cere identitatea ta, valoarea ta, este o ruşine şi rişti să apari la televizor în cele mai josnice ipostaze.
Dacă românul de azi nu mai este nici creştin, în toată puterea cuvântului, atunci orice şansă de supravieţuire este pierdută. România, cu tot cu românii ei, a ajuns batjocura unei Europe în care este băgată pe uşa din spate, nu pentru a fi cinstită, respectată şi chiar admirată, ci pentru a fi folosită. Se ştie despre România doar lucruri deformate: Dracula, Ceauşescu, ţiganii şi aurolacii. Nimic mai mult! Despre Voroneţ, Sfinţii Brân-coveni, Iorga, Eminescu şi alţii nu se mai spune nimic. Au dispărut într-o ceaţă inadmisibilă, în faţa prostiei, a subculturii şi a hoţiei ce guvernează acest neam de mulţi ani. „A fi român” nu mai înseamnă mai nimic. Mai abordăm drapelul doar la 1 Decembrie, însă fără prea mult interes; poate cu ceva mai mult patos la un meci pe care echipa naţională de fotbal îl joacă. Atunci mai ies românii în stradă şi se simt mândri că sunt români! Ca şi cum nimic nu ne-ar mai bucura şi nu ne-ar mai aminti de martirizatul nume de român, decât un meci de fotbal.
Că ne e vândută ţara bucată cu bucată, că ne este trădată cultura, credinţa şi demnitatea, că suntem cobaii UE, nu ne mai mirăm. Asistăm nepăsători la un proces de „rromizare” a românilor şi a istoriei noastre. E bine să respectăm cultura sau incultura etniilor care convieţuiesc cu noi, dar nu înţeleg de ce trebuie să înghiţim, să ne hrănim cu merele acre şi sălbatice ce cresc la marginea unei livezi unice în calitate şi cantitate, a unei livezi desăvârşite în care ne-a aşezat Bunul Dumnezeu. înghiţim orice fără să mai discernem dacă ceea ce „mâncăm” ne va fi benefic sau ne va otrăvi fără a mai apuca să prindem de veste.
îmi veţi reproşa că prea le leg pe toate de Hristos, de post şi de rugăciune! Voi face asta mereu, pentru că am văzut cum trăiesc, cum gândesc şi cum mor oamenii fără post şi fără Sfânta Liturghie: deplorabil de simplu, de trecător, de neînsemnat.
Ca oameni, ne este mult prea greu să acceptăm că greşim, să acceptăm că cineva are dreptate atunci când trage un semnal de alarmă şi opreşte trenul care ne duce la uitare, la nepăsare, la păcatul de a nu mai fi om. Ar fi normal să faci linişte în jurul tău, să înţelegi că depinzi doar de tine însuţi şi nu de ceea ce te lasă fără voinţă, fără raţiune, fără sentimente. Este ceva putred în inima ta, dacă ai ajuns să te bucuri cu „resturile” unor oameni care nu iubesc pe români şi nici România.

One thought on “Păcatul de a nu mai fi om

  1. Adevarat ce spune parintele. Exista o solutie? Rugaciunea personala si comuna catre Dumnezeu cred ca este singura cale pentru indreptare. In Spania se iese in strada pentru orice ilegalitate dar noi inca nu am ajuns la nivelul acesta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Donaţie făcută de OFSD Dâmboviţa la maternitatea Târgovişte

Organizaţia de Femei a Partidului Social Democrat Dâmboviţa a organizat o acţiune caritabilă ce a constat în donaţia de hăinuţe şi alte obiecte necesare copiilor născuţi prematur din Secţia de Neonatologie a Spitalului Judeţean Dâmboviţa. Fiind permanent preocupate de sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a copiilor, doamnele social-democrate au purtat discuţii […]