Lumea, condusă de bolnavi (5)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick
Avea fire de paladin? Era oare foarte mult predispus să improvizeze? Cei ce iau studiat felul de a fi, inclusiv faptele sale, nu s-au putut pronunţa în mod tranşant. Deocamdată, istoricii au evitat să dea verdicte definitive în ceea ce-l priveşte pe Roosevelt. Mai mult chiar, niciun istoric nu a încercat să confrunte cele două aspecte ale caracterului său. Dar de un lucru toţi au fost siguri. Trebuia să ai un caracter puternic pentru a nu fi fermecat de farmecul pe care-l afişa Roosevelt. Trebuia să ai şi o mare doză de tupeu pentru a-l determina să te lase să-i supraveghezi permanant starea de sănătate, pentru a-l determina să ia medicamentele şi ceaiurile prescrise. Dar, îţi vine greu să crezi că doctorul Mac-Intire a fost capabil să se impună în faţa unui asemenea pacient ce nu prea era obişnuit să primească şi să execute ordine primite din partea unui medic. Acest tip de relaţie dintre Roosevelt şi MacIntire explică seninătatea dezarmantă pe care medicul a afişat-o când cei doi au debarcat la Malta.
„Din clipa când am fost desemnat să am grijă de sănătatea preşedintelui şi până în 1042, va scrie MacIntire, acesta nu a fost nicio zi bolnav.” Conform adevărului ar fi fost dacă ar fi declarat că nicio dată nu a transmis niciun comunicat de presă referitor la starea de sănătate a lui Roosevelt.
Primul comunicat referitor la starea de sănătate a lui Roosevelt, semnat de Mac-Intire, prezentat la Casa Albă, a fost emis pentru prima dată cu ocazia Crăciunului, în 1943. Cu această ocazie aflăm că preşedintele Roosevelt a fost oblicat să stea în camera sa deoarece răcise. în realitate, starea uşoară de gripă pe care o avea Roosevelt se agravase, devenind o bronşită ce s-a complicat ulterior cu probleme la intestine. Ulterior, doctorul MacIn-tire a declarat că a făcut bilanţul meticulos al sănătăţii preşedintelui. în primăvara lui 1944, în martie şi în mai, apoi în august, această gripă rebelă a recidivat. De fiecare dată, MacIntire a refăcut bilanţul medical, dar a precizat că preşedintele este sănătos, că are o condiţie fizică excelentă pentru un bărbat de vârsta lui.
în prezent, nimeni nu mai crede în seriozitatea comunicatelor medicale ale lui MacIntire referitoare la gripa ce a recidivat, mai ales când s-a aflat că preşedintele era din ce în ce mai des obligat să stea întins în pat, fiind tot mai mult obligat să lipsească de la şedinţele de analiză cu consilierii săi. Diagnosticul pus de ochii lumii, ce era plasat în mass-media, avea drept scop să mascheze o afecţiune cu mult mai gravă. La Washington, în 1944, buletinele optimiste ale lui MacIntire nu au reuşit să-i liniştească pe cei ce se aflau în preajma lui Roosevelt. Devenise clar pentru toţi din anturajul preşedintelui că acestuia îi era din ce în ce mai rău.
în toamnă, nemaiputând evita realitatea, dar nevrând să inducă o stare de alertă, viceamiralul MacIntire a declarat public că Roosevelt prezenta o uşoară creştere a hipertensiunii arteriale, evitând totuşi să precizeze valorile acesteia. Mac-Intire a justificat creşterea hipertensiunii, spunând că se datorează oboselii prin care trece Roosevelt din cauza campaniei electorale pentru a patra sa realegere ca preşedinte la Casa Albă.
Adevărul este că a fost o campanie epuizantă. în 1932, Herbert Hoover, un republican ce a fost totuşi un bun administrator, nu a valorat nici cât o ceapă degerată în faţa lui Roosevelt. Marea politică a democraţilor pur şi simplu l-a măturat din calea ei pe republicanul ce-şi dorea un al doilea mandat de preşedinte al Statelor Unite. Aceiaşi majoritate zdro

bitoare l-a reales pe Roosevelt în 1936, apoi în 1940, dar entuziasmul populaţiei a început să scadă din 1941, din clipa în care devenise clar Că Statele Unite vor intra în războiul ce făcea ravagii în Europa.
„Ca şi în timpul Primului Război Mondial, am încercat să ne vedem de ale noastre, să nu ne amestecăm, a notat în jurnalele sale intime Harry Truman, pe atunci doar senator democrat. Cu toţii refuzam să credem că era posibil să ne amestecăm în aşa ceva. Totuşi, marele şef a prevenit întreaga ţară că era popsibil să se întămple aşa ceva. Din momentul în care a anunţat această posibilitate, a fost făcut cu ou şi cu oţet, a fost împroşcat cu noroi, a fost batjocorit, dar nu şi-a pierdut curajul de a rezista atacurilor la adresa sa.”
într-adevăr, Roosevelt a trebuit să aibă un enorm curaj pentru a se lupta cu opoziţia unei ţări întregi ce nu dorea să moară pe frontul de luptă de pe alt continent, mai că americanii simpli erau de părere că nu era cauza lor comună cu europeenii. în ciuda acestei atmosfere generale ostile intrării în război, Roosevelt a pus în funcţiune cel mai vast program de fabricare de armament pentru război pe care l-a cunoscut vreodată Statele Unite: tunuri, tancuri, avioane, alimente destinate Aliaţilor, ruşilor, englezilor, chinezilor şi australienilor. Toate eforturile au fost canalizate pentru a construi şi a implica în luptă cea mai mare flotă, cea mai eficientă aviaţie, cea mai puternică armată pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Totul pentru a echipa opt milioane şi jumătate de soldaţi ce activau pe două fronturi îndepărtate de douăzeci de mii de kilometri.
A fost un efort financiar gigantic, ce a declanşat comentarii dure. Foarte mulţi americani s-au dovedit depăşiţi de sacrificiile impuse. Dacă, în 1932, Hoover nu a rezistat nicio clipă în faţa lui Roosevelt, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1944, cu Thomas Dewey, noua vedetă politică a republicanilor ce a fost aruncată în lupta cu preşedintele democrat. Dewei venea aureolat de lupta pe care o ducea împotriva mafiei ce teroriza coasta de est a Statelor Unite. Acest încăpăţânat reprezentant al conservatorilor va fi cu greu învins de Roosevelt, după o luptă epuizantă, pe ultima sută de metri, în noiembrie 1944.
Cei ce l-au văzut pe Roosevelt, în ziua în care a fost confirmat pentru a patra oară preşedinte al Statelor Unite, la Washington, nu vor uita niciodată că era aşa de stors de vlagă că practic s-a târât până la microfon, rostindu-şi cu greu discursul. De asemenea, îşi aminteau că Harry Hopkins, omul căruia i se datora acest al patrulea succes în campania electorală, ca de altfel şi celelalte trei, arăta şi mai dărâmat decât Roosevelt.
Harry Hopkins era mai mult decât o simplă eminenţă cenuşie. Era, în realitate, în materie de strategie electorală, dublura preşedintelui. Era un metodist exemplar, era unul dintre cei mai înalţi demnitari ai franc-masoneriei americane a cărei cauză, ca şi Roosevelt, o servea din 1928. Reuşind să intre în intimitatea lui Roosevelt, câştigându-i încrederea, l-a sfătuit şi îndrumat în toate opţiunile politice pe care le-a ales.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Moment festiv la ISU Dâmboviţa

La sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Basarab I” al judeţului Dâmboviţa, în cadru festiv, a avut loc ceremonia de trecere în rezervă a domnului colonel Ţelea Eduard-Valeriu.Pentru colegul nostru, atitudinea şi rezultatele vorbesc de la sine. Profesionalismul de care a dat dovadă pe parcursul unei cariere militare de peste […]