Lumea, condusă de bolnavi (3)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Avionul lui Franklin Delano Roosevelt a aterizat la ora 12 şi 10 minute, oprindu-se lângă hangare. Preşedintele nu şi-a făcut imediat apariţia în faţa scării ce-i permitea să coboare din avion. Vroia să aştepte venirea lui Winston Churchill. Douăzeci de minute mai târziu, Prim-ministrul englez punea piciorul pe pământul rusesc. Locotenentul Norris Houghton, din Marina americană, comandantul trupei însărcinată cu organizarea recepţiei reprezentanţilor ţării sale, a asistat la debarcarea preşedintelui Statelor Unite, dar ceea ce a văzut l-a dat peste cap.
Unul dintre bodyguarzii preşedintelui, Mike Reilly, îl purta pe braţe pe Franklin Delano Roosevelt. Cu foarte mare grijă, l-a pus pe preşedinte într-unul din jeepurile aflate lângă avion, pe un scaun special, ca să poată trece în revistă detaşamentul armatei sovietice ce-l saluta.
Toată lumea de pe planetă ştia că preşedintele american nu se putea deplasa fără să fie ajutat. Se ştia că fusese bolnav de poliomielită, rămânând infirm pe viaţă. Tocmai implinise treizeci şi nouă de ani când virusul i-a atacat măduva spinării. în două zile de la declanşarea bolii, virusul i-a afectat tendoanele şi muşchii membrelor inferioare. Preşedintele american a supravieţuit, folosind proteze dintr-un aliaj uşor, montate pe picioare. Era deja ministrul afacerilor publice când paralizia l-a doborât, în 1921, dar a reuşit să treacă peste toate încercările dure la care l-a supus boala, fiind capabil, în noiembrie 1932, să devină preşedintele Statelor Unite. A fost reales în 1936 şi în 1940, iar în data de 7 noiembrie 1944 a fost primul american ce a supravieţuit mai mult de douăsprezece ani la Casa Albă. De altfel, a fost chiar singurul ce a reuşit să fie preşedintele Statelor Unite, stând într-un scaun cu rotile. La fel ca toţi cei din anturajul lui Roosevelt, locotenentul Houghton cunoştea destul de bine tot ce s-a întămplat din prima zi de când Roosevelt a ajunst preşedintele ţării. De fapt, pe vremuri îl mai văzuse şi mai fusese în preajma lui Franklin Delano Roosevelt. Acum însă, altul era motivul pentru care simţea cum emoţia îl sufoca, pe aeroportul din Saki.
„Era faţa lui cea care m-a impresionat foarte tare, va scrie el opt ani mai târziu în The New Yorker, pe 23 mai 1953. Era tras la faţă, obrajii erau plini de riduri. Se vedea clar că se simţea extraordinar de obosit. Pielea, cenuşie, părea diafană.”
La prima vedere, Roosevelt, în acel moment, lăsa impresia că era din sticlă. Avea vocea slabă, devenise indiferent la tot ce se afla în jurul său.
Totalitatea acestor semne exterioare, referitoare la starea sa de sănătate, perceptibile pentru medici, chiar pentru profanii în mterie de medicină, nu reflectă totuşi adevărata realitate. Ele nu permit punerea unui diagnostic obiectiv. Totuşi, când practicienii experimentaţi descoperă aceste indicii ale afectării stării de sănătate, la pacienţii pe care-i cunosc bine, ei reuşesc să presimtă că aceste persoane riscă un atac cardio-vascular major, în zilele sau săptămânile ce urmează. De fapt, prin aceste semne exterioare, organismul trage semnale de alarmă că suferă foarte mult. Aceasta este modalitatea prin care bolile trage semnalul de alarmă în ceea ce priveşte persoanele afectate. în plus, trebuie ca medicul să interpreteze corect aceste mesaje.

în plus, locotenentul Houghton a constatat că preşedintele Roosevel părea mult mai slab ca de obicei, iar pielea pur şi simplu atârna pe el. Imensa pelerină neagră, în care se înfăşurase preşedintele, accentua şi mai mult paloarea feţei. Când pelerina se desfăcea din cauza vântului, se vedea foarte bine că lui Roosevelt costumul de haine îi devenise prea larg. Se ştia că-i plăcea să poarte cămăşi cu gulerul larg care să nu-l strângă la gât, dar acum puteai foarte uşor, fără să-i desfaci nasturii, să trecori mâna, ajungând lejer la pieptul său. Dârdâind, doborât de oboseală, părând o umbră a ceea ce fusese cândva, Roosevelt îţi lăsa impresia că este în pericol.
Anturajul din preajma lui Roosevelt împărtăşea spaima locotenentului Houghton, provacată de felul în care se arăta Roosevelt. Prin aceeaşi stare de suflet trecea şi George Fox, fost matelot infirmier, care, în fiecare seară, îi făcea masaj preşedintelui. La fel şi Arthur Pret-tysmann, valetul negru ce-i impingea scaunul cu rotile, avea sentimentul neplăcut că se apropie sfârşitul. De fapt, aceasta era şi părerea celor zece delegaţi politici şi militari, asistenţii direcţi ai Primul om de Stat american, ce au stat în preajma acestuia pe parcursul celor opt lugi zile cât a durat Conferinţa de la Yalta. Ştiau că, în timpul recentei călătorii navale din Statele Unite până la Malta, în Mediterana, la bordul crucişătorului Quincey, Roosevelt practic nu a ieşit din cabina ce-i era rezervată. în tot acest timp nu a făcut altceva decât să citească un maldăr de romane poliţiste, literatură care, de obicei, îi plăcea foarte mult. De asemenea, s-a uitat şi pe cele mai frumoase albume din colecţia sa de timbre, nemaiavând chef să deschidă geanta cu dosarele referitoare la litigiile frontaliere în curs, din lume, pe care i le pregătise Departamentul de Stat pentru a fi consultate. Se simţea prea epuizat pentru a le mai acorda atenţia necesară. în Malta, unde îl aştepta pe Winston Churchill, pentru a pleca cu avionul spre Yalta, degradarea stării sale de sănătate nu a scăpat Prim-ministrului britanic, ce le-a spus mormăind celor din anturajul său: „Nu mai este omul puternic de pe vremuri. Din punct de vedere fizic este o umbră a ceea ce a fost.”
Totuşi, doar două persoane au rămas indiferente la starea de sănătate a preşedintelui Roosevelt, spre deosebire de ceilalţi. Prima, era fata sa, doamna Anna Boettiger, ce participa la călătorie în locul doamnei Roosevelt. A doua, era viceamiralul Ross T. MacIntire. Nu este de mirare că doamna Boettiger nu a văzut ceea ce pentru ceilalţi era limpede deoarece vocea inimii reduce de multe ori la tăcere pe cea a raţiunii. Ceea ce surprinde foarte mult este lipsa de perspicacitate a viceamiralului MacIntire, jmai ales că era medicul personal al lui Franklin D. Roosevelt. Conform obiceiului împământenit, preşedinţii americani, referintor la analiza stării lor de sănătate, recurg la corpul medical al Armatei sau Mrinei Statelor Unite.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Proba de foc De şapte ori şapte păcate, de Sebastian Drăgan, Editura Cetatea de Scaun

Erotismul şi toate arătările lui în limbaj, partea erotică a literaturii sunt întotdeauna proba de foc pentru oricare scriitor, este acel pas pe care trebuie să fie făcut neapărat fără greşeală, care trebuie asumat integral şi dus până la capăt în şi cu siguranţă. Căutând să spună ce are de […]