Lumea, condusă de bolnavi (25)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Pe de altă parte, chiar dacă cercetătorii anglo-saxoni, în domeniul medical, sunt de acord că melanodermia se poate declanşa şi din cauza bacilului Koch, există totuşi situaţia când insuficienţa renală poate fi cauzată, într-un caz din două, de o retracţie funcţională a glandelor renale.
Până în anul 1950, medicii nu au putut să facă mare lucru pentru cei afectaţi de boala lui Addison. Dar, din anul 1950, industria chimică a reuşit să parcurgă o nouă etapă: producerea în cantităţi mari a cortizonului. A fost o victorie fundamentală. Din acel moment, medicii au profitat din plin, uneori în exces, de această reuşită a industriei chimice, în domeniul farmaceutic. Drept urmare, producerea, la scară industrială, de cortizon a fost o şansă extraordinară pentru Kennedy. După ce, vreme îndelungată, boala lui Addison s-a dezvoltat, pe nesimţite, lent, în interiorul organismului lui Kennedy, a venit o zi când aceasta a izbucnit pe neaşteptate, dând peste cap normalitatea unor funcţii. Astfel, s-a înţeles o dată pentru totdeauna de ce Kennedy începuse să aibă un ten bronzat, deşi el nu fusese nici o singură zi la plajă. Din momentul în care s-a descoperit că avea boala lui Addison, s-a putut explica şi de ce avea crampe musculare bruşte, de ce îi scădea tensiunea când nu se aştepta, de ce, pe neaşteptate, începea să-i palpite inima, de ce avea suportabile, dar sâcâietoare, dureri abdominale, de ce era permanent obosit, de ce începuse să slăbească. Dacă boala sa ar fi început să se manifeste cu mult înainte de anul 1950, când începuse să se fabrice cantităţi masive de cortizon, Kennedy nu ar fi avut nicio şansă să scape de deznodământul fatal al maladiei sale. Din cauza bolii lui Addison, organismul său nu mai producea hormonul necesar pentru a trăi. Acest hormon, îl înghiţea, în fiecare dimineaţă, sub formă de pastile, ajutând organismul să funcţioneze în parametri normali. Aşa cum diabeticii ajung să depindă de insulină, Kennedy ajunsese să fie dependent de cortizon. Trebuia să fie foarte atent să nu ia o doză prea mare sau insuficientă. Indiferent pe unde se ducea, avea asupra sa un document unde se indica ce trebuia să facă în caz că era victima unui accident de circulaţie. Brusca decompensare şi infecţia contactată în spital, complicându-i astfel operaţia de disc, au confirmat existenţa bolii pe care o avea deja, fără să ştie: în ciuda aportului de cortizon, insuficienţa renală a fost prea mare, ceea ce a provocat prăbuşirea organismului.
John Kennedy, din clipa în care a aflat de existenţa bolii pe care o avea, a fost permanent preocupat de evoluţia ei. Era neliniştit. Ceea ce-i provoca neliniştea nu erau sechelele bolii, deoarece ştia că are parte de un tratament adecvat. Ceea ce-l îngrijora era ca nu cumva să devină public faptul că ajunsese dependent de medicamente. Se temea foarte mult de reacţia pe care ar fi putut-o avea alegătorii americani dacă ar fi aflat că este bolnav. Ajunsese să treacă prin stări morbide, fiind de multe ori pradă unor puternice stări de nelinişte numai la ideea că ar putea să răsufle ceva în spaţiul public. Ajunsese până acolo încât le interzisese celor din anturajul său să pronunţe denumirea bolii. „Dacă sunteţi strânşi cu uşa, le spunea el, să declaraţi că este vorba doar de o banală insuficienţă renală, compensată printr-o simplă medicamentaţie, absorbită pe cale orală.”
Pierre Salinger va declara ceea ce i-a cerut Kennedy să spună în public, până-n 1975 când, la Paris, va confirma în final că era vorba de boala lui Addison. în schimb, Theodore C. Sorensen, purtătorul de cuvânt al viitorului preşedinte al Statelor Unite, va dezvălui mult mai repede adevărul, la scurt timp după asasinarea lui Kennedy, după ce va publica lucrarea J. F. kennedy, la Paris, în 1966, la editura Gallimard.
„Dacă nu se văita niciodată de durerile pe care trebuia să le suporte, va preciza el, asta era din cauza faptului că recurgea la pastile şi la unguente pe care le căra după el, de la un capăt la celălalt al ţării, în cantităţi aşa de mari încât aveai impresia că târăşte după el un întreg dispensar. Această insuficienţă endocriniană, pe care trebuia s-o trateze zilnic, a dat naştere la tot felul de bârfe referitoare la starea sa de sănătatea, ceea ce a constituit baza spaimelor ce l-au măcinat nervos şi sufleteşte cât timp a mai trăit. Deoarece funcţia pe

care o aveam mă obliga să fac permanent legătura între ziarişti şi medici, eram singurul care ştiam cel mai bine că John era mereu preocupat ca publicul să nu afle cât de greu îi era uneori să facă faţă oboselii, provocată de campania electorală, că era obligat să treacă cu bine peste toate dificultăţile pe care le avea de înfruntat cu adversarii săi, pentru a reuşi să devină preşedinte de Stat. Totodată, eram singurul care ştia cât de măcinat era de ideea că, dacă era ales preşedinte al Statelor Unite, ar fi putut la fel de bine, din cauza bolii pe care o avea, să moară înainte de a se termina primul său mandat. Cu excepţia operaţiei pe care a avut-o la coloana vertebrală, celelalte momente, când a trebuit să fie internat, nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, ceea ce mă obliga să găsesc tot felul de scuze pentru a nu se afla adevărul referitor la faptul că uneori trebuiau amânate sau întârziate întâlnirile cu alegătorii. Acestea au fost momentele care nu-mi plăceau deloc, dar trebuia să fac în aşa fel încât nimeni să nu-şi dea seama care era adevăratul motiv.”
Cât timp a ţinut campania pentru alegerile prezidenţiale, Kennedy a reuşit să-şi joace perfect rolul de om sănătos. Uneori, se întâmpla să aibă dureri de spate chiar când îşi ţinea discursul, dar ajunsese aşa de bine să le mascheze încât nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplă în realitate. Erau momente când durerile erau aşa de violente, încât era obligat să-şi întrerupă turneul electoral, să se cazeze în primul motel ce-i ieşea în cale, să scoată corsetul ce devenea insuportabil, să se scufunde într-o cadă plină cu apă călduţă, pentru a se destinde. în ciuda imaginii pe care o oferea publicului, în 1961, la Washington, cu ocazia discursului inaugural, în realitate Kennedy era o persoană grav bolnavă ce-şi asuma responsabilităţile caracteristice funcţiei de preşedinte al Statelor Unite.
Şi ce-i cu asta !, au spus unii. Oare un şef de Stat, oricât de bolnav ar fi, dacă este bine sfătuit, nu ar fi în stare să guverneze bine ? John Kennedy nu a fost un mare preşedinte al Statelor Unite ? Mulţi sunt de părere că a fost mai mult decât un mare preşedinte, că a fost un strălucit preşedinte, cel mai măreţ preşedinte al Statelor Unite. Chiar foarte mulţi au fost de această părere, preluând fără să clipească, spusele lui Pierre Salinger. De fapt, acesta din urmă a fost cel mai bine plasat pentru a aprecia corect schimbările importante produse de Kennedy în societatea şi politica americană. „Odată cu Kennedy, va scrie el, pentru prima dată, după atâţia ani de zile, politica noastră şi-a recăpătat demnitatea pe care o pierduse. El a fost întruchiparea speranţei americanilor. El a înţeles cel mai bine ce gândea opinia publică, faptul că aceasta dorea să se impună limite puterii, dar a înţeles şi necesitatea de a veni uneori în întâmpinarea a ceea ce dorea opinia publică. Este primul care a înţeles că preşedinţia poate fi un instrument de educare a opiniei publice.”
Este clar că Kennedy a marcat profund politica americană, în ciuda scurtului timp petrecut la Casa Albă. Kennedy a fost singurul preşedinte de Stat care a îndrăznit să-l înfrunte, pe faţă, pe Hruşciov, obligându-l astfel să-şi retragă rachetele pe care le instalase, în secret, în Cuba, rachete ce vizau Statele Unite şi tot Kennedy a fost cel care a adus la cunoştinţa opiniei publice existenţa avioanelor de spionaj. De asemenea, a sprijinit economic statele europene ce doreau să rămână independente faţă de sistemul comunist ce urmărea, în interiorul lor, să acapareze puterea, cum a fost cazul Italiei şi chiar al Franţei. A reuşit acest lucru, menţinând, în paralel, în plan diplomatic, neutralitatea Statelor Unite. întotdeauna a fost conştient de responsabilitatea ce-i revenea, în caz de conflict nuclear: „Ştiu cifrele, spunea el. O sută de milioane de europeeni morţi într-o singură zi, plus optzeci de milioane pe teritoriul nostru. Un astfel de război poate duce la distrugerea omenirii.”
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenfit evoluţia poiitică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discrejionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărjă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămbovţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Recuperări România exilată. George & Alexandru Ciorănescu, de Ştefan Ion Ghilimescu, Editura Paralela 45

România încă nu şi-a recuperat tot ce avea de recuperat din ce sa distanţat de fiinţa ei fizică şi din aceea culturală, nu şi-a adus înapoi ce s-a rupt şi a rămas în această stare dureroasă, iar dintre cei care au plecat sau au fost alungaţi şi ignoraţi puţini au […]