Lumea, condusă de bolnavi (22)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Sfârşitul celui de-al doilea mandat al lui Eisenhower este cu atât mai lipsit de glorie cu cât el era incapabil să cunoască cu precizie care era adevărata sa stare fizică, neacordând nici cea mai mică atenţie semnelor ce-l avertizau că starea sa de sănătate devenea tot mai critică. Cu toate că, în 1958, în urma unui scandal financiar dubios, Sherman Adams a fost obligat să părăsească Casa Albă, acesta nu-i va întoarce spatele definitiv lui Eisenhower, continuând să-i acorde asistenţă medicală. în iulie 1960, când îl vizitează la Casa Albă, Eisenhower îi spune că nu se simte obosit din cauza funcţiei administrative pe care o deţine. Mai mult, acesta îi spune că, în ciuda amentadentului introdus în Constituţie, se simte în deplinătatea puterilor să-şi asume un al treilea mandat de preşedinte.
De uimire, auzindu-l, Adams rămâne cu gura căscată. Eisenhower, sănătos tun? Să fie pentru a treia oară preşedintele Statelor Unite? Să forţeze anularea amendamentului introdus în Constituţie chiar la propunerea sa? Era în toate minţile? între 1960 şi 1969, Dwight Eisenhower va avea patru noi infarcturi. între 16 şi 24 august 1968, medicii îl vor considera, din punct de vedere clinic, mort de patrusprezece ori, deoarece inima sa a fibrilat periculos de patrusprezece ori. De asemenea, încă o dată a mai suportat o operaţie de intestine, din cauza ocluziunii. în plus, din cauza unor violente colici hepatice, provocate de prezenţa a şaisprezece calculi biliari, îi va fi scoasă vezica.
Este imaginea reală a stării sale de sănătate. Organismul său era pândit de o ultimă criză: insuficienţa cardiacă globală. Aceasta se va manifesta pe neaşteptate în ziua de 28 martie 1969. De data aceasta, „Bătrânul” nu va mai face faţă. Are şaptezeci şi nouă de ani. Epuizat, moare. Mai avea vreun sens să-l ţină în mod artificial, în viaţă? înfrânţi, medicii renunţă. Cu toate acestea, doi chirurgi vestiţi, Christian Barnard şi Denton Coo-ley, reacţionează. Primul era autorul primei grefe de inimă, pe om, la Cap Towen, în Africa de Sud. Al doilea, elevul celebrului medic Michael DeBakey, din Huston, Texas, pe care mai târziu îl va ataca plin de ură, devenise la fel de celebru în domeniul grefei de inimă. Cei doi titani ai chirurgiei vasculare, la modul excesiv de lipsit de sentimente, au văzut în cazul Eisenhower ocazia de a deveni şi mai celebri. Din fericire, familia lui Eisenhower s-a opus la efectuarea a ceea ce era considerată o adevărată acrobaţie chirurgicală, fiind de părere că, de multe ori, activismul terapeutic este lipsit de logică.
4
John Fitzgerald Kennedy
La prima vedere, Sao Paulo părea că va trece print-o banală carantină sanitară. în realitate, virusul meningitei a ucis patru mii de oameni. Pentru a pune capăt flagelului, au fost vaccinaţi în grabă, şaizeci de milioane de brazilieni. în acelaşi timp, aproape peste tot în lume, fetele au început să poarte minijupa., apoi blue-jeanşii. Rapiditatea extinderii acestei noi mode rivaliza cu răspândirea epidemiei de meningită. Contagiunea în rândul maselor, a modei şi a epidemiei, demonstra două aspecte: că oamenii sunt foarte uşor dispuşi să adopte o nouă vestimentaţie, dar, în acelaşi timp, foarte vulnerabili în ceea ce priveşte răspândirea mortală a unei boli.
Dar înclinaţia spontană şi selectivă a popoarelor de a îmbrăţişa, la un moment dat, o cauză ce devine comună, are la bază aceleaşi mecanisme ce impun răspândirea unei mode vestimentare sau de comportament ori de gândite? S-a constatat, în urma studiilor psihologice, că omul care reuşeşte să pună mâna pe putere, conducând un popor, impunând un regim politic ce nu umblă cu mănuşi, este tocmai cel ce reuşeşte cel mai bine să determine propriul popor să creadă că ceea ce-i spune este adevărat cu mari şanse de înfăptuire.
Cât timp au fost conduşi de Dwight Eisenhower, americanii s-au comportat ca nişte cardiaci. La modul serios, putem spune, bazându-ne pe evenimentele din perioada Eisenhower, că tensiunea poporul american a fost ridicată, că anxietatea l-a ros până la măduva oaselor, că a fost obligat să

depună eforturi care de multe ori l-a epuizat, că a avut perioade când pur şi simplu a moţăit. în această perioadă, uneori, poporului american i-a cedat inima, căzând la pământ. Printr-o succesiune de bufeuri, economia celei mai puternice ţări din lume a avut parte de echivalentul decom-pensării psihologice ce-l dobora, din când în când, pe preşedinte: pe Wall Street, Bursa s-a prăbuşit.
Apoi, a venit vremea lui John Fitzgerald Kennedy. Cu părul vâlvoi, cu priviri ce-ţi cucereau inima, cu zâmbetul cuceritor, Adonisul din Boston a sărit fără să clipească în groapa unde mişunau caimanii ambiţiilor politice. Era bogat, dar era şi cultivat. Deşi succesul de dimensiunea strălucitoare a unei supernove îl aştepta în lumea juriştilor sau în cea a industriei filmului, demonii ce-l bântuiau l-au împins să prefere rolul de gladiator, sărind la luptă în arena politică împodobită cu seducătoarele culori ale democraţiei. De regulă, celui ce aspira să devină preşedintele Statelor Unite, i se cerea să aibă cel puţin douăzeci de ani de experienţă politică. Cu toate acestea, John Fitzgerald Kennedy a reuşit să sară peste această etapă. Mai trebuie adăugat că, spre deosebire de predecesorii săi, John Fitzgerald Kennedy nu strânsese decât opt ani nesemnificativi de experienţă politică. Habar n-avea ce însemna administrarea unui Stat sau a unui municipiu. John Fitzgerald Kennedy cunoştea foarte bine doar o anumită Americă, pe cea a privilegiaţilor, a universităţilor de fiţe şi a cluburilor. în ciuda acestor evidenţe, majoritatea poporul american l-a ascultat, încolonându-se în urma lui. Cum a fost posibil? Un răspuns ar fi: prin contagiune.
Mulţi dintre fabricanţii de biografii au bătut câmpii în legătură cu familia Kennedy, brodând poveşti frumoase despe ea. Totul era frumos, totul era splendid. Joe, tatăl, este prezentat ca un potentat ocult, capabil să ofere, fiecăruia dintre copiii lui, dacă se face luntre şi punte, o ţară de guvernat. Mama, Rose, se agita şi se ruga la Dumnezeu, în umbra soţului. în Hyannis Port, în apropiere de Boston, clanul controleaza un cartier întreg. Familia, compusă din nouă copii, este turbulentă. Cu toţii sunt foarte dotaţi fizic şi inteligenţi, cu excepţia unuia singur: Rosemary, care nu a reuşit să se maturizeze, rămânând la stadiul de copil, din cauza unui handicap cerebro-motor. Dar fabricanţii de basme nu se descurajează. Conform unei biografii romanţate, aşa infirmă cum era Rosemary, în mod miraculos, neajutată de nimeni, a placat la Washington şi, ascunsă în mulţime, l-a aplaudat pe fratele ei mai mare ce devenise „Domnul Preşedinte”.
Oare merita clanul Kennedy să se pună pe seama lui o astfel de poveste ce cu uşurinţă poate fi demontată? Adevărul este că Rosemary nu a asistat la triumful fratelui ei: încă din adolescenţă a fost plasată într-o mănăstire din Wiscondin din care nu a mai ieşit niciodată, până a murit. Deja bogat când s-a născut, Joe, tatăl, s-a dovedit un tip aşa de abil, încât a reuşit să facă bani din orice, sporind şi mai mult averea clanului. Chiar în timpul crizei economice din 1929, implicându-se în industria filmului, a făcut bani şi din piatră seacă. Una dintre marile sale lovituri de maestru a fost finanţarea campaniilor electorale a lui Franklin Roosevelt ce i-au adus ulterior profituri mai mult decât frumoase. în plus, drept recompensă, Roosevelt l-a numit, în 1937, ambasador al Statelor Unite la Londra. Deşi era pe culmile succesului, nepărând că-l mai poate doborî cineva, Joe, tatăl, face, în 1941, o gafă de proporţii: fascinat de autoritarismul nazist, devine admiratorul lui Hitler. Imediat este demis din funcţia de ambasador. Plin de amărăciune, se închide în sine, ajungând cel mai conservator american, dar, trăgând învăţăminte din ceea ce a păţit, se va feri să-şi influenţeze fiii.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Profesorii pot reveni la încheierea clasică a situaţiilor şcolare

Profesorii pot reveni la încheierea clasică a situaţiilor şcolare, transmite Ministerul Educaţiei printr-o notă, nr. 3808/DGIPI din 7 iunie 2021. Asta cu toate că în regulament încă este prevăzută încheierea situaţiei şcolare cu doar două note, ca excepţie pentru acest an şcolar. Documentul prevede şi faptul că în acest an […]