Lumea, condusă de bolnavi (18)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Dar, cu toată moştenirea genetică, trebuie aşteptat ca tendinţa spre a fi dominant să se manifeste din momentul în care individul se maturizează. Sub aspect social, cursa pentru a deveni dominator este nemiloasă. Indivizii care accidental se prăbuşesc, nu trebuie să se aştepte la nicio manifestare de milă. Nimeni nu le va întinde o mână de ajutor. Vai de cei care sunt neatenţi. O singură clipă de destindere prematură costă scump. Uneori, momentul în care reuşeşti să pui mâna pe putere vine destul de târziu, asemenea unui fruct la care nu te mai aşteptai să ajungi sau la care nu mai sperai, totul datorându-se nu planificării, ci întâmplării. în asemenea momente, chiar dacă muşti din fructul dorit, aşteptarea prea îndelungată nu mai are niciun gust. Este starea de sfâşiere sufletească când bucuria victorie nu mai are niciun farmec aparte. O astfel de frustrare a simţit-o şi generalul Dwight David Eisenhower.
Se spune că Americaeste u ţară a paradoxurilor, un teritoriu unde totul este excesiv, sub toate formele de manifestare. Adevărul este că America are cetăţeni care se numără printre cei mai bogaţi oameni din lume. Dar tot în America găsim şi pe cei mai săraci oameni din universul uman al Occidentului, ce trăiesc în cabanele sordide din jurul minelor dezafectate din munţii Apalaşi. America este, de asemenea, singura ţară din lume ce are menţionat în Constituţia sa unu drept sublim: dreptul la fericire. Cu toate aceste, în ghetourile sale, viaţa este al dracului de grea şi mulţi dintre copiii Americii depăşesc recordul disperat al consumului de droguri. Aceştia se obişnuiesc cu uşurinţă cu lumea în care sunt constrânşi să trăiască. Consumul de droguri este mortal, reducând speranţa de viaţă, dar America s-a specializat în fardare. Ea îşi fardează morţii, îi înfrumuseţează, iar în clipa în care morţii trec în neant, ei sunt strălucitor de frumoşi. în ciuda acestui aspect, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, America avea un erou copleşit de onoruri militare, juns în culmea gloriei sale. Din acest erou orbitor de atâta strălucire, America a făcut din el pe cel de-al treizeci şi patrulea preşedinte, la o vârstă la care cei mai mulţi americani se gândeau să se pensioneze. Trebuie să recunoaştem că nu prea a acceptat cu sufletul uşor această povară de a fi preşedintele Statelor Unite. Cel puţin nu de prima dată când i s-a propus această funcţie.
Prietenii, în perioada când mai avea pe uniformă însemnele de comandant suprem al forţelor militare NATO, îl auzeau cum, de multe ori, spunea: „Oricine ar vrea, în aceste vremuri, să fie preşedintele Statelor Unite, nu este calificat să-şi asume această sarcină. Orice om întreg la minte nu va aspira la deţinerea acestui post: pentru a accepta aşa ceva, va trebui să i se impună cu forţa.” Şi lui Eisenhower i s-a impus să devină preşedintele Statelor Unite. Doar o singură dată, suficient ca bunul lui simţ să dispară cât ai bate din palme.
în 1952, când America i-a oferit pe tavă lui Dwight David Eisenhower, Casa Albă, acesta avea şaizeci şi doi de ani. împlinea acestă vârstă tocmai când predecesorul său, democratul Harry Truman, îşi făcea bagajele pentru a părăsi definitiv Biroul Oval. Pentru Eisenhower era o vârstă destul de înaintată pentru a mai intra în politică. De altfel, părerile lui Eisenhower nu păreau să fie prea ferme. „Puţin îmi pasă mie de etichetă, va spune el. Sunt aici din spirit de datorie faţă de ţara mea.” Faptele dovedesc din plin că a fost obligat să devină preşedintele Statelor Unite. în urmă cu opt luni, când a început circul electoral cu alegerile primare în Statul New Hampshire, Eisenhower încă mai trăia liniştit în Franţa, la Marnes-la-Coquette, în biroul de comandat al NATO. Nici măcar nu declarase oficial că va candida pentru funcţia de preşedinte al Statelor Unite, dar deja numele său era pe buzele tuturor. Democraţii îl vroiau ca lider. La fel şi republicanii. Până la urmă s-a decis să-i reprezinte pe republicani, în cursa electorală, deoarece tatăl său i-a votat mereu pe aceştia.

Rămâi cu gura căscată când afli că în cursa electorală a intrat un om care habar n-avea cu ce se mănâncă doctrina republicană. Se ştia despre el că era pescar, că juca golf, că era pictor diletant, doar o dată pe săptămână, duminica, că avea o fermă la Gettysburg, unde mai mult se juca de-a fermierul. Când a anunţat oficial că va candida la funcţia de preşedinte al Statelor Unite, imediat a începu să plouă cu ironii la adresa sa. „Este apoteoza mediod-crităţii”, a bombănit generalul Douglas MacArthur la aflarea veştii, ce visa să ajungă el însuşi preşedintele Statelor Unite, crezându-se atotputernic după ce declanşase fulgerul atomic asupra japonezilor. De cealaltă parte a Atlanticului, mai suav, generalul francez Charles de Gaulle nu s-a dovedit a fi mai binevoitor când i s-a comunicat că Eisenhower are de gând să ocupe cea mai înaltă funcţie în Stat: „Nu este făcut să facă faţă provocărilor pe care va trebui să le înfrunte, chiar dacă avem de a face cu una dintre cele mai mari ţări din lume.” Remarca lui de Gaulle a fost consemnată de J.-R. Tournoux în lucrarea sa La tragé du Général, apărută la Paris, în 1967, la editura Plon.
Dar republicanii cunoşteau destul de bine calităţile ce-i permiteau lui Eisenhower să înfrunte toate piedicile ce i se puteau ivi în cale, în timpul campaniei electorale: o răbdare de elefant, capacitatea de a încasa lovituri fără să se înfurie, o înclinaţie nemaipomenită pentru compromis. De fapt, educaţia primită în familie i-a dezvoltat simţul concilierii şi respectul pentru oameni încât s-a dovedit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fi unul dintre generalii americani ce-a avut grijă să cruţe cât de mult a putut vieţile soldaţilor de sub ordinele sale, aspect ce nu a fost dat uitării de nimeni care a luptat pe front, sub comanda sa. Inspirându-se din Biblie, mama sa mereu îi spunea, cât a stat acasă până a intrat la West Point, că „cel ce se bazează doar pe sabie, de sabie va pieri”. Deşi nu avea o dogmă politică bine structurată în minte, Eisenhower avea un credo al său pe care-l enunţa de fiecare dată când i se oferea ocazia: „Niciodată nu am denigrat pe nimeni. Niciodată nu am călcat pe nimeni în picioare, chiar dacă respectivul nu a fost de acord cu mine. Aceste pricipii au fost mereu religia mea de care nu m-am dezis”, afirmaţii consemnate de C. L. Sulzberger în lucrarea Ultimii giganţi. Memorii, apărută în 1972, la Paris, la editura Plon.
După cum va consemna Sherman Adams, guvernator republican al Statului New Hampshire, susţinătorul lui Eisenhower, în cartea Secretele administraţiei Eisenhower, publicată în 1962, la editura Stock, Statele Unite ajunseseră în momentul în care doreau să-şi revină pe toate planurile. Situaţia internaţională era aşa de încordată, încât risca să provoace iar o catastrofă mondială. în Coreea, unde trupele armate ale Naţiunilor Unite se luptau cu armata chineză, războiul devenise devastator. Pe de altă parte, Indochina lupta cu îndârjire împotriva Franţei ce vedea neputincioasă cum i se prăbuşeşte imperiul colonial. în China, Mao Ţe-tung reuşise să-l înfrângă pe Ciang Kai-şek care se retrăsese în Formosa. în America de Sud, imperiul comercial al Statelor Unite începuse să se clatine. Marea Britanie, aliatul preferat al americanilor, pierdea India. în Europa, războiul rece declanşase sâcâieli periculoase între U.R.S.S. şi blocul occidental.
Pe plan intern, în Statele Unite, lucrurile nu mergeau prea bine. Administraţia democraţilor, cea a lui Roosevelt, cuplată cu cea a lui Truman, după douăzeci de ani de dominaţie continuă, a lăsat în urma sa greaua moştenire a facturilor neplătite.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

AVERTISMENT din partea MEDICILOR, privind valul patru COVID-19

Vine un avertisment dur din partea medicilor care spun clar, că trebuie să ne pregătim de valul patru COVID-19 şi asta pentru că românii sunt într-o relaxare totală care ne-ar putea costa scump, puţini sunt cei care mai conştientizează importanţa respectării măsurilor de prevenire a infectării cu COVID-19. Este foarte […]