La Morteni, in ziua de Bobotează, obicei unic în tara „Geavrelele”

La Morteni, în ziua de Bobotează, se păstrează un obicei unic în ţară: „Geavrelele”. Mânaţi de o credinţă veche, tinerii satului continuă tradiţia şi, an de an, împodobesc cele 4 steaguri, reprezentative pentru cele 4 zone ale satului: Centrul, Braniştea, Florica şi Băjenari. Aşa cum ne-a declarat unul dintre stegari, flăcăii de la Morteni nu vor să abandoneze obiceiul, pentru că, dacă într-un an steagul nu va mai fi împodobit, în următorii 7, tradiţia împiedică desfăşurarea sărbătorii. Sunt împodobite patru prăjini de 10-14 metri lungime şi o circumferinţă de 10-15 de cm, dintr-un lemn foarte rezistent şi flexibil: frasin, carpen sau alun sălbatic. Este deosebit de importantă alegerea prăjinei, întrucât există credinţă că, dacă aceasta se rupe în timpul ritualului, sigur se va întâmpla ceva rău sau chiar moartea unuia dintre stegari. Stegarii sunt tineri necăsătoriţi, serioşi şi cinstiţi, constituiţi în patru cete, reprezentând cele 4 sate ale comunei Morteni: Morteni, Branişte, Băjenari şi Florica. Timpul maxim în care ei pot activa în cadrul unei cete este de 7 ani. Cu două săptămâni înainte de sărbătoare, tinerii stabilesc gazda la care se va împodobi steagul. În perioada de până la Bobotează, tinerii parcurg satul în lung şi-n lat pentru a strânge geavrelele necesare împodobirii steagului. Unul dintre ei are responsabilitatea obiectelor strânse, ţinân-du-se o evidenţă pentru a fi înapoiate fetelor şi femeilor care le-au oferit. Fiecare batistă cusută are un semn distinctiv, de obicei iniţialele celei care a confecţionat-o. Batistele sunt cusute peste an de fetele nemăritate, iar bătrânii spun că cele mai harnice, cele care au mai multe batiste, au şanse mari să se căsătorească în anul ce tocmai a început. Pentru ca prăjinile să fie cât mai frumoase, la împodobirea acestora sunt utilizaţi şi ciucuri din lână viu coloraţi şi panglici de mătase. Geavrelele sunt legate pe prăjină numai cu ajutorul betelor, lungi de 2-4 metri, în prinderea geavrelelor nefolosindu-se cuiele. În vârful prăjinilor se montează o cruce şi un buchet de busuioc. Pentru împodobirea unui steag sunt necesare 1000 -1500 de geavrele, iar legarea acestora de prăjină este făcută doar de cunoscători. Peste noapte, tinerii fac de strajă, pentru ca steagul lor să nu fie furat. Acest lucru ar aduce nu numai nevoia răscumpărării obiectelor, ci şi o mare ruşine celor ce nu au reuşit să păzească steagul.
Partea esenţială a ceremonialului se desfăşoară în ziua de Bobotează. Tot satul participă la obicei. Fiecare steag este purtat de la gazdă la primărie, locul de întâlnire al tuturor locuitorilor. Flăcăii ridică şi aşază steagurile vertical, rezemate de o clădire publică din centrul comunei, în aşteptarea preotului. Acesta, după sfinţirea apelor, stropeşte cu aghiazmă vârfurile celor patru steaguri care, imediat după botez, sunt aruncate – „date în sus”, fiind lăsate să cadă şi prinse în zbor pe braţe, după care aruncate din nou. Stegarii însoţesc acţiunea cu strigături: „Hăăăp! Hăăăp! Hăăăp!”.
După încheierea slujbei, urmează ridicarea şi scuturarea steagurilor. Pentru ridicare este nevoie de o tehnică pe care participanţii o cunosc. Se sapă o mică groapă în pământ, în care se fixează un capăt al prăjinii, iar ridicarea începe de la vârf, până când steagul ajunge în poziţie verticală. Apoi este scuturat, geavrelele şi celelalte obiecte ce îl împodobesc creând o imagine unică. Măiestria împodobirii abia în acest moment este pusă, pe deplin, în evidenţă. La sfârşitul zilei, stegarii se adună la casa gazdei, unde petrec până dimineaţă. Aceste întâlniri sunt aşteptate de cei necăsătoriţii, deseori momentul fiind prielnic pentru legarea unor căsătorii solide. Pe 8 ianuarie, steagurile se desfac, busuiocul din vârf împărţindu-se între cei prezenţi şi fiind păstrat cu sfinţenie la icoane. In zilele următoare, geavrelele sunt înapoiate proprietarelor, în baza tabelului minuţios întocmit la iniţierea ritualului. Aşa se face că geavrelele trec din generaţie în generaţie şi uneori sunt martori de veacuri ai ceremonialului. Prăjina este păstrată peste an de un gospodar de nădejde, care are responsabilitatea îngrijirii acesteia. Iar la anul, din nou: „Hăăăp! Hăăăp!
Hăăăp!”