Published On: lun, iul. 1st, 2013

Femei, obligate la relaţii sexuale cu şobolani şi câini

nichiduta.ro

femeiIn Montevideo, capitala statului Uruguay, un grup de femei, foste deţinute politic, au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva tergiversării sentinţei finale a procesului intentat responsabililor fostului regim militar ce a fost la putere. La patruzeci de ani după lovitura de stat din 27 iunie 1973, fostele deţinute cer şi acum ca foştii lor călăi să fie condamnaţi la închisoare pe viaţă. Yvonne Klingler, lidera grupului de femei protestatare, câte au mai rămas în viaţă dintre deţinutele politic, a dezvăluit public violenţa sexuală la care au fost supuse în închisoare. Deoarece s-a lovit sistematic de indiferenţa sistemului de justiţie din Uruguay care, la dorinţa noului guvern, vrea să şteargă cu buretele tot ce s-a-ntâmplat cu deţinutele politic, Yvonne Klingler, ce are dublă naţionalitate, franceză şi uruguayană, a venit la Paris, intrând în contact cu massmedia franceză. „Nu este uşor să povesteşti, deoarece, din clipa când spui prin ce ai trecut, retrăieşti toate traumele care te-au marcat pe viaţă. Mai suntem aproape şaizeci care mai trăim, măcinate de amintirile din închisorile uruguayene. Nu ne-a fost uşor să facem acest pas. Toţi ne-au spus că din moment ce am rămas în viaţă, ce rost are să mai răscolim trecutul. Nici soţii noştri nu ne-nţeleg”, a spus ea.
Yvonne Klingler a făcut parte dintr-un grup de 28 de prizoniere politic care au fost mutate prin douăzeci de centre clandestine de detenţie, fiind supuse violenţelor sexuale pe o perioadă destul de mare de timp, din 1972, înainte de lovitura de stat, până-n 1983. „Aceste violenţe sexuale nu aveau nicio legătură cu tortura la care eram supuse în timpul interogatoriilor. Pur şi simplu deveniserăm nişte jucării sexuale cu care se distrau după efectuarea interogatoriilor. Din clipa în care ne-au închis, ne-au ţinut permanent complet dezbrăcate, cu o cagulă pe cap, având o despicătură doar în dreptul gurii. A trebuit să le satisfacem toate fanteziile sexuale. Eram legate de zidul celulei sau direct pe podea. După ce guerillele Tupamaros au fost exterminate, ne-au ţinut în continuare în închisoare. Unele dintre noi au fost forţate să întreţină relaţii sexuale cu şobolani şi câini, spre distracţia torţionarilor noştri. Pentru a menţine constantă teroarea în rândul populaţiei, militarii lăsau să se scurgă informaţii despre cum eram torturate. In Uruguay, în timpul dictaturii militare, au dispărut fără urmă aproape 200 de femei, toate bănuite de activităţi împotriva guvernului militar”, povesteşte Yvonne Klingler. După prăbuşirea dictaturii militare, cercetându-se actele care au mai putut fi recuperate, s-a constatat că, la o populaţie de trei milioane de locuitori, 6.500 au fost arestate şi torturate, din care opt sute au fost femei. La cele 6.500 de persoane arestate mai trebuie adăugate ale 3.000 care au fost arestate fără să li se intenteze proces, persoane dispărute fără urmă. Practic, dictatura militară a masacrat populaţia civilă.
Promisiuni uitate
Yvonne Klingler era studentă la medicină, când a fost arestată în 1982. Patru luni a fost interogată şi torturată într-un centru ilegal de detenţie, înainte de a fi adusă în faţa completului de judecată. „Militarii au reuşit să justifice torturile, dispariţiile fără urmă a unor deţinuţi, chiar şi furtul copiilor născuţi de deţinute, dar nu au putut să justifice violurile la care am fost supuse, unele dintre noi cu şobolani şi câini. Unele dintre noi au murit în urma violurilor zilnice. Dintre cele care am supravieţuit, doar 28 de femei au avut curajul să identificăm şi să denunţăm aproape o sută de ofiţeri ai forţelor armate ca lucrau direct cu OCOA, Organismul de coordonare a operaţiunilor anti-subversive, care ne-au supus la perversiuni sexuale. Din nefericire, completele de judecată tergiversează procesele, deoarece Curtea Supremă de Justiţie este alcătuită din avocaţi care datorează cariera lor dictaturii militare. Aceşti avocaţi urmăresc să oprească toate procesele intentate pentru violarea drepturilor omului. Avocaţii militarilor daţi în judecată pretind că aceste violuri la care am fost supuse, sunt crime deja prescrise, ignorând cu bună ştiinţă că-n realitate, după al doilea Război Mondial, condiţiile de sechestrare şi detenţie, din timpul unui regim politic de excepţie, sunt considerate crime împotriva umanităţii, imprescriptibile. Avocaţii militarilor acuzaţi se fac că uită că Uruguayul a semnat toate tratatele internaţionale, referitoare la acest subiect. Curtea interamericană a drepturilor omului (CIDO) a atras deja atenţia asupra acestui aspect. Cu toate acestea, chiar şi judecătorii trag de timp, refuzând să integreze cazul militarilor călăi în jurisprudenţa internaţională”, a declarat Yvonne Klingler.
Cu toate acestea, nici despăgubirile morale nu sunt acordate femeilor ce au supravieţuit torturilor fizice şi psihice. Indemnizaţia acordată victimelor dictaturii militare nu este cumulabilă cu pensia. Deşi populaţia Uruguayului a votat masiv coaliţia de centru stânga, în 2005, aceasta, din momentul în care a ajuns la putere, nu a mai înfiinţat promisa Comisie a adevărului. Deşi este de două mandate la putere, coaliţia de centru stânga nu se mai dă de ceasul morţii, cum făcea în timpul campaniilor electorale, nici să facă lumină în ceea ce priveşte excesele dictaturii militare, nici să acorde despăgubiri simbolice victimelor. „Dacă preşedintele José Mujica vrea să-i ierte pe călăii noştri, s-o facă doar în numele lui, nu în numele victimelor acestora, mai ales că unele dintre ele nu au nici mormântul unde să te duci să aprizi o lumânare”, a declarat Yvonne Klingler mass mediei franceze. „Dacă-n Uruguay nu se vrea auzită vocea noastră, cel puţin lumea întregă s-o audă prin intermediul vostru, a mai adâugat Yvonne Klingler, la finalul conferinţei de presă, când timp de aproape un minut toţi cei prezenţi au tăcut.
Masacrarea copiilor
în timp ce Yvonne Klingler, la Paris, făcea cunoscută lumii durerea şi nemulţumirea femeilor torturare în timpul dictaturii militare din Uruguay, în aceeaşi zi, tot la Paris, dar într-o altă locaţie, un medic sirian cerea ajutor umanitar pentru populaţia oraşului Alep, aflată sub bombardamentul practicat sistematic de către militarii fideli regimului Assad. Slab, incapabil să stea liniştit nici cel puţin câteva secunde, sirianul s-a prezentat sub numele de doctorul Abdelaziz, precizând că nu este adevăratul său nume, menţionând că este coordonatorul spitalelor aflate în zona eliberată a Alepului de către forţele anti-Assad, mai exact cartierele din estul şi sudul oraşului, unde populaţia trăieşte zilnic sub teroare.
„Zilnic se aruncă din avioana butoaie cu TNT, cu bombe, avioane în picaj mitraliează populaţia. Dim Damasc, se trage cu rachete. 75% dintre victime sunt civili, mai ales femei şi copii. Spitalele sunt arhipline. Zilnic primim aproape o sută de răniţi”, a precizat sirianul de 40 de ani, venit la Paris în urma invitaţiei pe care i-a trimis-o Consiliul regional din Ile-de-France, singura modalitate legală ce i s-a pus la dispoziţie pentru a vorbi, asemenea lui Yvonne Klingler, lumii întregi despre alte atrocităţi, de data aceasta în curs de derulare. „Bombardamentul efectuat aproape milimetric, ne-a redus la zero. La un oraş de aprope de milioane de locuitori, nu mai avem decât patru ambulanţe. Restul au fost distruse. Cele care ne-au rămas, le-am vopsit în alte culori şi le-am scos girofarurile ca să nu mai poată fi reperate de aviaţie, când atacă. Le lipsesc produsele de bază: mănuşi chirurgicale, anestezic, antibiotice, fiole cu sânge. Primul transport al Crucii Roşii a ajuns abia săptămâna trecută, după îndelungate discuţii cu regimul Assad. Depindem foarte mult de donaţiile particulare, inclusiv cele trimise de diaspora siriană. Abia pe 21 iunie, 16 tone de ajutoare, finanţate de guvernul francez, după ce au trecut graniţa cu Turcia, au ajuns la Alep. Dar ceea ce ne lipseşte cel mai mult, sunt medicii. Mulţi dintre medicii ce locuiau la Alep au fugit în Liban. Alţii, care locuiesc în zona oraşului controlată de forţele regimului Assad, nu vin să ajute răniţii deoarece sunt ţinuţi sub observaţie de militarii lui Assad, iar dacă fac un pas în afara perimetrului controlat de ei, sunt împuşcaţi pe loc. Astfel am ajuns în situaţia în care inginerii au devenit medici, dentiştii, chirurgi. Pentru a face faţă, aceşti medici improvizaţi consultă medici adevăraţi prin reţeaua Skype, organizată de diaspora siriană, mai ales cea care locuieşte în Statele Unite”, a spus doctorul Abdelaziz, descriind situaţia din Alep, oraş considerat centrul rezistenţei anti-Assad.
înainte de izbucnirea războiului civil, Abdelaziz era profesor la Facultatea de medicină din Alep. Acum este unul dintre sirienii cei mai vânaţi de regimul încă aflat la putere şi cu sprijinul logistic al ruşilor. Deşi soţia sa şi copiii săi sunt la adăpost, în Turcia, refuză să fie fotografiat sau filmat. De altfel, la conferinţa de presă au fost interzise aparatele foto şi camerele de filmat. Părinţii săi au refuzat să plece, continuând să locuiască în zona vest a Alepului, controlată de militarii lui Assad. „Le-au spus părinţilor mei că-l caută pe medicul teroriştilor. Dar eu nu vindec terorişti. Am tratat chiar un ofiţer de-al lor ce căzuse prizonier în mâinile insurgenţilor. Deşi am aflat că se pune la cale o mare ofensivă împotriva Alepului, deşi proprii mei copii m-au rugat să fug în Turcia, n-am s-o fac. Trebuie să fiu alături de pacienţii mei, de poprul meu. Nu voi fugi niciodată din Alep”, a spus în încheiere doctorul Abdelaziz care a pledat pentru intervenţia Crucii Roşii în colaborare cu Semiluna Roşie, atât de necesară Alepului.
în timp ce-n Uruguay unii plâng de furie că nu li se face dreptate, în ciuda promisiunilor electorale, în timp ce-n Alep, alţii-şi plâng morţii, dacă rudele mai sunt în viaţă, în Italia, fostul prim ministru Silvio Berlusconi, în ciuda faptului că a fost condamnat la şapte ani închisoare şi la interzicerea pe viaţă a exercitării unui mandat public, oricare ar fi el, la cei 76 de ani, nu are de gând să se lase. A făcut din nou recurs, deoarece legea italiană îi permite, şi până atunci, a anunţat public că va reface şi conduce iarăşi Forza Italia, partidul care, cu douăzeci de ani în urmă, l-a adus la putere. în paralel, ceva mai la nord de Italia, Gunter Grass, scriitorul ce a primt premiul Nobel pentru literatură, în 1999, la cei 85 de ani ai săi, a declanşat o serie de atacuri politice la adresa Angelei Merkel. După cum se vede, în unele locuri, lacrimi, sânge şi furie, în altele, pasiuni politice şi lupta pentru recâştigarea puterii pierdute. Ce să mai spui? Asta-i lumea.

eJobs

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

noriel.ro