Published On: mie, aug. 26th, 2015

Fără el, nimic nu ai şi nimic nu eşti!

Preot StefanescuPreot loan ŞTEFĂNESCU
Mult prea uşor îi este omului să-L uite pe Dumnezeu, pentru că nu prea înţelege că fără El suntem pierduţi. Nu am înţeles nimic din iubirea Lui, nu am înţeles nimic din iertarea Lui mult prea răbdătoare cu care suntem înconjuraţi. Mai grav este că ne complăcem în această laşă şi ruşinoasă ignorare. Totul a intrat într-o rutină a vieţii: nimic nou, nimic care să ne mai atragă atenţia, nimic care să ne mai trezească. Când credem, când nu; acum vrem să ne rugăm, dar imediat renunţăm să punem în practică; acum greşim, apoi parcă ne pare rău – şi cu acest joc ne petrecem viaţa. Oare putem acuza pe Dumnezeu de această amnezie, de această nebăgare de seamă faţă de creaturile Sale? O singură clipă de iar uita Dumnezeu pe oameni, ar fi de ajuns ca aceştia să se risipească, încât nimic nu i-ar mai putea salva. O singură secundă, de ar uita Cerul de noi, ar fi de ajuns ca moartea să ne dărâme întreaga existenţă. Există un episod biblic în care Mântuitorul Hristos porunceşte Apostolilor Săi să urce în corabie şi să iasă în larg; va urca şi El pentru a fugi măcar câteva clipe de mulţimea imensă ce îl urma zi şi noapte. Pentru că era şi Dumnezeu, ştia că va urma o noapte furtunoasă, ce avea să le pună viaţa în primejdie tuturor celor ce se Apostolilor Săi să urce în corabie şi să iasă în larg; va urca şi El pentru a fugi măcar câteva clipe de mulţimea imensă ce îl urma zi şi noapte. Pentru că era şi Dumnezeu, ştia că va urma o noapte furtunoasă, ce avea să le pună viaţa în primejdie tuturor celor ce se aflau pe mare. Sau poate El a chemat furtuna pe mare.
Dar, pentru început, El se culcă într-un colţ al corăbiei şi cade într-un somn adânc. După ceva timp, aflându-se cam în mijlocul mării, furtuna pune în pericol corabia. Ucenicii pur şi simplu simt că nu mai pot face faţă situaţiei; apa inundă corabia în care erau, iar vântul era gata să-i scufunde. Se vedeau absolut neputincioşi în faţa stihiilor naturii, îţi poţi imagina disperarea pe care o trăiau, acea frică groaznică de moarte ce îi apăsa în acele momente. Şi ce făcea Hristos în tot acest timp? Pur şi simplu dormea, nimic mai mult! Apostolii se luptau cu furtuna care-i împingea în braţele morţii, iar lisus dormea. Plini de disperare şi poate chiar de supărare, sau repezit la El şi L-au trezit.
„Invăţătorute, pierim! Doamne, mântuieşte-ne că pierim!’ (Matei 8, 25). Oare să nu fi înţeles ucenicii că acea corabie nu se putea scufunda atâta timp cât Dumnezeu Omul era în ea, pentru că El nu poate fi omorât, nici de iad, nici de furtună? Ei nu aflau pe mare. Sau poate El a chemat furtuna pe mare.
Dar, pentru început, El se culcă într-un colţ al corăbiei şi cade într-un somn adânc. După ceva timp, aflându-se cam în mijlocul mării, furtuna pune în pericol corabia. Ucenicii pur şi simplu simt că nu mai pot face faţă situaţiei; apa inundă corabia în care erau, iar vântul era gata să-i scufunde. Se vedeau absolut neputincioşi în faţa stihiilor naturii, îţi poţi imagina disperarea pe care o trăiau, acea frică groaznică de moarte ce îi apăsa în acele momente. Şi ce făcea Hristos în tot acest timp? Pur şi simplu dormea, nimic mai mult! Apostolii se luptau cu furtuna care-i împingea în braţele morţii, iar lisus dormea. Plini de disperare şi poate chiar de supărare, sau repezit la El şi L-au trezit.
„Invăţătorute, pierim! Doamne, mântuieşte-ne că pierim!’ (Matei 8, 25). Oare să nu fi înţeles ucenicii că acea corabie nu se putea scufunda atâta timp cât Dumnezeu Omul era în ea, pentru că El nu poate fi omorât, nici de iad, nici de furtună? Ei nu pragul morţii, atunci nimeni n-ar fi putut s-o biruiască şi să învieze, putând astfel dărui învierea şi celor ce vor crede în El. Dumnezeu Tatăl trebuia să tacă, pentru ca să se împlinească planul mântuirii noastre.
Desigur, există în viaţă similitudini clare cu moartea lui Hristos pe Cruce. Unde era Dumnezeu când, în închisorile comuniste, oameni nevinovaţi erau bătuţi cu bestialitate, torturaţi şi puşi să-şi mănânce excrementele unii altora? De ce a permis moartea milioanelor de oameni duşi cu forţa în Siberia? Era împreună cu ei şi le mângâia rănile care i-au făcut sfinţi.
Dacă nu ai trecut prin astfel de clipe în care să te doară tăcerea lui Hristos, atunci trebuie să înţelegi că vei trece. Singura condiţie a trăirii acestei uitări este ca tu să continui să-L cauţi, să continui să te rogi într-o lume mult prea absurdă. Şi într-o zi vei simţi toată durerea şi neputinţa pe care o mascăm mereu în viaţa noastră cu bucurii şi cu fericiri pasagere. Te va părăsi Hristos nu ca să te lase să te pierzi în prăpastia acestei lumi, ci să simţi şi să înţelegi că fără El, fără dragostea Lui, nimic nu ai şi nimic nu eşti. Absolut tot ce ţi se pare că ai acum, tot ce ţi se pare că eşti acum ai primit în dar de la Dumnezeu. Dacă nu ai înţeles asta, atunci va veni sigur tăcerea Cerului peste tine, şi peste noi toţi, ca să ne înveţe ce este smerenia, ce este răbdarea, ce este încrederea în Mântuitorul Hristos, Cel care este pururea lângă noi. De mult timp tăcerea Lui se datorează tristeţii şi ruşinii pe care noi l le-am dăruit Lui. lar în bine nimic nu se schimbă până la sfârşitul lumii, căci vezi bine că omul de azi are o lume tot mai îndepărtată de Dumnezeu.

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>