Published On: mar, Iul 8th, 2014

Fara Dumnezeu suntem goi

dumnezeuPreot loan ŞTEFĂNESCU
Postul este înfrânare şi nu extenuare. Cel mai important în post este să ai inima înfrântă şi smerită: „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va judeca” (Ps 50). Trebuie să munceşti, să vieţuieşti în lume, ai nevoie de puteri. Dar să nu te lăcomeşti, să nu te desfătezi, să nu-ţi permiţi cele de prisos, iar dacă de nevoie va trebui să mănânci în post un ou sau lapte, Dumnezeu nu-ţi va cere socoteală, nu-ţi va considera păcat.
Orice post ai ţine, chiar şi pe cel mai strict, dacă e ţinut fără adevărată pocăinţă, atunci Dumnezeu nu-l va primi. Un astfel de post nu duce nici la mântuire, nici la mângâiere. Cel mai important este ca în post să-şi curăţeşti interiorul.
Viaţa noastră este ca o mare pe care trebuie să navighezi în barca ta. Unii trec mai uşor peste marea vieţii acesteia, alţii însă, care au o povară mai grea de trecut, o străbat cu pericole, iar cei împovăraţi foarte mult sunt deosebit de primejduiţi.
Dacă primeşti daruri de la aproapele tău, te obligi să iei asupra ta şi o parte din datoriile lui. Ce datorii? Nu materiele, ci păcatele. Trebuie să ne rugăm pentru iertarea acestor păcate ca şi când ar fi ale noastre personale, căci pentru toate ni se va cere socoteală. Cu greu poate cineva să învingă şi să poarte greutatea poverii sale şi a păcatelor străine pe marea vieţii. Dar îi ajută postul şi rugăciunea, cele două vâsle ale bărcii noastre.
Cât timp barca noastră sufletescă navighează pe marea vieţii, totdeauna va fi supusă timpului schimbător: uneori plouă cu găleata, alteori se ridică o furtună puternică încât este gata gata să se răstoarne. Altfel nici nu poat fi în această „vale a plângerii”, doar viaţa viitoare va fi neschimbătoare. Când suntem supuşi patimilor, atunci, influenţaţi de ele, credem că toţi oamenii sunt vinovaţi şi răi. Încă nu avem o astfel de poruncă, să le cerem altora dragoste şi dreptate, ci noi înşine suntem datori să dăruim dragoste şi să fim drepţi. Nu ne putem împăca pe noi înşine decât dăruind. Însă să ştii că prin puterile tale nu poţi birui. Trebuie să-L chemi pe Dumnezeu în ajutor şi el te va atenţiona că viaţa ta este lipsită de atenţie. Ia priveşte atent în inima ta şi vezi câtă putreziciune este acolo!
E o greşeală să te îngrijeşti mult pentru prelungirea vieţii pământeşti. Viaţa şi moartea sunt în mâna lui Dumnezeu şi El a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Grija şi năzuinţa noastră trebuie să fie spre a vieţui după poruncile Lui şi a ne curăţi inima de patimi.
Dacă n-ar fi existat suferinţele, n-ar fi existat nici mântuire – au spus Sfinţii Părinţi. De pe urma suferinţelor şi înfrânărilor avem foloase: osârdia către Dumnezeu şi mulţumirea din tot sufletul şi izbăvirea de grijile şi preocupările deşarte. Bineînţeles că Dumnezeu îi dă fiecăruia cât poate să suporte. Dar toate acestea ne smeresc. Doar în suferinţe şi necazuri conştientizăm că eforturile noastre nu-şi ating scopul fără ajutorul lui Dumnezeu. A noastră este osteneala dar reuşita depinde de har. Iar harul este dat de Dumnezeu doar pentru smerenie.
Cu cât mai mult se apropie omul de Dumnezeu, cu atât mai mult se vede păcătos. Ferească Dumnezeu ca omul să se vadă drept!
Un părinte înţelept i-a dat o povaţă unui frate care se mândrea, însă acesta i-a răspuns: „iartă-mă, părinte, dar nu sunt mândru!” Părintele însă i-a zis: „Cum poţi să arăţi mai clar că eşti mândru, decât spunând: nu sunt mândru?”
Da, mândria este oarbă, nu se vede pe sine, iar roadele ei sunt: mânia, clevetirea, furia, făţărnicia, ura, împotrivirea, contrazicerea, nesupunerea – ea îşi susţine cu putere opinia, nu suportă observaţiile însă îi place să facă observaţii; nu are răbdare, e străină de dragoste, e jignitoare, aspiră la putere şi distruge smerenia. Ori din smerenie decurg: blândeţea, milostivirea, liniştea şi supunerea. Cel smerit nu se interesează de lucrurile mai presus de înţelegere, iar cel mândru vrea să le cerceteze adâncimea. Cel smerit nu se laudă cu darurile sale şi nu-i plac laudele omeneşti. Dar, caracteristic smereniei este vederea propriilor păcate, iar în ceilalţi a calităţilor bune. Specific mândriei însă este vederea în tine a tot ce e bun, iar în ceilalţi a tot ce e rău. Smerenia are proprii: simplitatea şi sinceritatea. Pe acestea le răsplăteşte Dumnezeu cu harul său, har de care depinde toate reuşitele noastre.
Trebuie dar să luptăm cu post şi rugăciune pentru a I 3 *J I
învinge mândria care ne apasă sufletul şi îl împiedică să fie sincer. Astfel, nu ne vom îndrepta niciodată. Şi îndreptarea va veni atunci când vom suferi în sărăcia noastră pentru bine, când ne vom chinui în neputinţa noastră de a ne schimba şi când fără răsunet, însă pătrunzător pentru Cer, vom striga: „Dumnezeule” Nu am mântuire de faptele mele. Pier fără Tine. Aştept o minune. Înviază-mă prin puterea Ta! Mântuieşte-mă din mila Ta!” Doar atunci vine harul lui Dumnezeu şi topeşte toată răceala şi păcătoşenia noastră. Iar începutul unei asfel de lucrări, este fără îndoială – spovedania curată.
Experienţa vieţii duce la convingerea vie că: „fără Dumnezeu” suntem un „nimic” gol.
Îmi amintesc că în curtea casei părinteşti era o scândură grea, aşezată direct pe pământ, în spatele grajdului. Noi, copiii, uneori, jucându-ne, reuşeam cu mare efort să o ridicăm puţin, curioşi să vedem ce se află sub ea. Şi ce să vezi! Se târau în toate părţile nişte râme, care încercau din răsputeri să se ascundă de lumină!
Cred că fiecare om are o astfel de scândură în suflet şi în viaţa sa. Partea ei exterioară e frumoasă, şlefuită, ne place să o arătăm altora. Însă partea internă, ascunsă, care s-a alipit de pământ ascunde toate cele necurate. Ridic-o şi vezi! Las-o s-o lumineze Dumnezeu cu căldura sa şi s-o curăţească, să plece de sub ea „tot viermele cel neadormit” care ne goleşte sufletul!

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>