E nevoie de schimbare

Preot StefanescuPreot loan ŞTEFĂNESCU
„Fără Dumnezeu nu este cu putinţă să-ţi rostuieşti viaţa pe pământ, dar cu Dumnezeu este foarte posibil” -zice Dostoievski. în urma convertirii, omul evadează din noaptea disperării. El nu mai e singur. Viaţa lui capătă sens. Rezistă în faţa necazurilor şi greutăţilor pentru că Dumnezeu este cu el. Când omul devine credincios, harul lui Dumnezeu îşi face loc în viaţa lui. Şi posedând harul divin, omul nu mai caută argumente pentru a se convinge de existenţa lui Dumnezeu, pentru că îl simte pe Dumnezeu şi îl vede peste tot în jurul său. Mintea celui ce L-a găsit pe Dumnezeu nu se mai lasă antrenată în fel de fel de demonstraţii drăceşti. Unde şi-a făcut loc harul divin, viaţa omului e alta. „Mintea omului cea întinată cu tot felul de păcate devine locaş înfrumuseţat Treimei celei dumnezeieşti. Omul îşi dă seama că Dumnezeu nu poate să nu existe” – spune Maica Alexandria. „Existenţa răului este dovada cea mai puternică a existenţei lui Dumnezeu” -spune P. Evdokimov.
Un om care L-a găsit pe Dumnezeu scapă de frică. Lui nu-i mai este frică de boli, de război, de moarte… nu-i mai este frică de nimic. Nu mai este îngrijorat peste măsură. Un astfel de om nu-şi mai pune nădejdea în ceea ce nu-l poate ajuta. El ştie că nădejdea sa nu poate fi altceva decât Dumnezeu. Credinţa îl leagă de destinul său fără să cârtească. Omul credincios ştie că se poate mântui şi bogatul şi săracul şi tot omul care face voia lui Dumnezeu.
Aşadar, dacă primeşti în viaţă aur, argint, bani, daruri şi averi şi nu-L primeşti pe Dumnezeu, nu-ţi va folosi la nimic. Doar dacă îl ai pe Dumnezeu, ai tot ce-ţi trebuie… ai FERICIRE. Că banii nu aduc fericirea se vede clar din faptul că omul de azi are bani, dar vrând şi mai mulţi, şi mai mulţi, din stăpân ajunge „robul banilor”.
Ar fi de mare folos ca fiecare să ne analizăm bine viaţa, ca să nu cădem în păcate, iar când dăm de încercări şi greutăţi în viaţă, să ne punem încredera în Dumnezeu şi vom simţi că vom fi ajutaţi. Să ne întărim, dar, credinţa, şi vom înţelege multe din tainele pe care mulţi nu le cunoaştem.
Priviţi la fiul rătăcitor şi la viaţa lui. A plecat de acasă. S-a dus departe de Tatăl, crezând că-i va fi mai bine, că va duce o altă viaţă, ca va fi liber. N-a luat în calcul că ar putea fi mai rău. Câtă vreme a avut bani, a trăit după capul şi poftele lui; n-a mai respectat „legile Tatălui”. Când însă banii s-au terminat, a ajuns şi el terminat şi nebăgat în seamă de nimeni. A ajuns cu porcii. Dar lipsurile şi suferinţa l-au trezit la realitate. Şi-a dat seama ce bine era în „Casa Tatălui”. N-a mai vrut să fie rob plăcerilor şi păcatelor şi a venit la Tatăl. Iar Tatăl l-a primit cu bucurie.
Noi, când ne vom trezi la realitate? Când vom vedea că am ajuns „robii banilor”? Nu cumva şi noi nu mai ţinem cont de „sfaturile Tatălui”? Nu cumva am ajuns şi noi cu „porcii”? Nu cumva spunem păcatului, dulceaţă? Ori poţi scrie pe o sticlă cu otavă dulceaţă? Este evident că nu.
Cred că e timpul ca noi, „fiii risipitori”, să ne întoarcem la Tatăl cu aceste cuvinte: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău.” (Luca 15,21).
E nevoie de o schimbare în bine, şi această schimbare constă în întoarcerea noastră la principiile credinţei, principiile casei părinteşti” (ale Ortodoxiei noastre). E nevoie să recunoaştem că am greşit de fiecare dată când am stat departe de Dumnezeu şi de biserica Lui. E nevoie să ne vedem aşa cum suntem, „cei mai păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. „Cel care se vede aşa cum este şi care îşi recunoaşte păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii” – spune Sfântul Isaac Sirul.
Sf. Ap. Petru, când s-a văzut că s-a lepădat de Hristos, a plâns cu amar (Matei 26,75). „Noi nu vom fi acuzaţi că nu am săvârşit minuni, ca Sf. Ap. Petru, dar va trebui să dăm un răspuns sigur pentru că nu am plâns pentru păcatele noastre” – zice Sf. Ioan Scărarul.
Aşa şi-a redobândit Sf. Petru demnitatea pe care a avut-o înainte de a se lepăda de Mântuitorul Hristos, aşa şi noi ne vom redobândi demnitatea de creştini şi ne vom întoarce mai îndreptaţi la casa noastră – recunoscându-ne lepădarea de Dumnezeu şi plângând cu amar. A recunoaşte că eşti departe de Dumnezeu şi a vedea în tine munţi de păcate e semn că într-adevăr eşti sătul de lumea păcatelor şi tânjeşti după Dumnezeu. E semn că-L cauţi pe Dumnezeu şi că El te caută pe tine.
Ce frumos spunea un mistic musulman: „Dacă mă vei arunca printre cei din Gheenă, eu voi petrece veşnicia vorbind despre iubirea pentru Tine”!
Vorbeşte şi tu despre iubirea de Dumnezeu şi vei fi răsplătit cum se cuvine! Participă şi tu la schimbarea în bine a lumii de azi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Copiii de la sate, mai aproape de Internet cu sprijinul inginerilor şi tehnicienilor de la STS

Copiii de astăzi nu mai beneficiază de acelaşi nivel de acces la informaţie ca pe vremea părinţilor lor, când biblioteca era singura sursă de completare a cunoştinţelor, iar şansele celor din mediul rural în competiţia cu copiii de la oraş sunt aproape nule, în condiţiile în care lipsa unei legături […]