Published On: lun, iul. 22nd, 2013

Dispare Belgia de pe harta Europei?

belgiaDe când s-a anunţat abdicarea regelui Belgiei, Albert al II-lea, aproape toţi belgienii au căutat să obţină un răspuns clar la două probleme care-i frământă: „fiul mai mare al regelui, Filip, va fi capabil să-şi asume funcţia de şef de stat?” şi „ce fel de rege va fi?”. Pe scurt, cum va reuşi acest moştenitor în vârstă de 53 de ani să asigure viitorul dinastiei Saxa-Cobourg, viitor destul de zdruncinat de o serie de peripeţii recente prin care a trecut şi cât de capabil va fi să menţină unitatea unei ţără care, la ora actuală, este foarte fragilă din cauza mişcărilor politice naţionaliste separatiste care-i asmute pe flămânzi împotriva wallonilor?
Monarhia belgiană nu a reuşit prea mult în tentativa sa de a salva unitatea teritorială a statului. Deocamdată, nu se-ntrevede niciun semn că, după alegerile din mai 2014, Belgia va reuşi să depăşească criza de identitate prin care trece. în Flandra, naţionalismul reprezentat de partidul inde-pendist al lui Bart De Wever, şeful Alianţei neo-flamande (NVA), în ciuda demersurilor politice făcute de Casa Regală, este tot mai viguros, numărul flamanzilor care doresc separarea şi constituirea unui stat de sine stătător, crescând destul de alarmant, ceea poate pune-n pericol unitatea Belgiei.
Oricum, pe 21 iulie, Filip, al şaptelea rege al belgienilor, a depus jurământul investirii în faţa Camerelor Parlamentului, Senatului şi Deputaţilor, dată ce corespunde şi cu sărbătoarea naţională a Belgiei, numai că de data aceasta, ceremonia nu a mai fost urmată ca altă dată nici de etalarea fastului, nici de defilarea regilor invitaţi la ceremonie. De data aceasta, totul a fost mai sobru în concordanţă, după cum au observat, ironici, unii reprezentanţi ai massmedia, cu cerul înnorat de deasupra Bruxelles-ului şi felul mai rece de a se purta al noului rege. De altfel, după cum au remarcat unii observatori externi ai Casei Regale, Filip este celebru pentru timiditatea sa, pentru faptul că este puţin empatic, uneori chiar neîndemânatic, pentru faptul că nu se simte în largul său, în relaţiile cu mass-media.
Se spune, desigur prin culisele Casei Regale dar şi ale ambasadelor, că Filip aştepta, mai nerăbdător decât toţi, această abdicare, mai ales că nu i-a fost dat să se urce pe tronul Belgiei, în 1993, când a murit Baudouin I, unchiul său. A-nghiţit în sec când i s-a spus că trebuie să mai aştepte. Dar nu aşteptatea l-a afectat aşa de mult cât faptul că de multe ori a fost prezentat sau caracterizat drept „cel mai catastrofal moştenitor de coroană”. Amărăciunea lui Filip a fost cu atât mai mare când a constatat că Albert al II-lea nu avea de gând să fie doar un simplu suveran de tranziţie. Mai mult, prin felul cum îl trata tatăl său, Albert al II-lea, aşa cum a declarat un fost consilier al palatului Laeken, Filip a trecut printr-o adevărată şi periculoasă criză de identitate.
în timpul domniei tatălui său, prezentat de o parte a mass-media drept un om ce-a ajuns rege dintr-o-ntâmplare, prinţul moştenitor, Filip, nu s-a sfiit totuşi să facă cunoscut refuzul său de a fi un etern candidat la tron ca Charles de Anglia. De multe ori, Filip a declarat că poate să-şi asume funcţia de rege, că poate deveni un factor de echilibru, în ţara sa, că poate concilia cele două curente naţionaliste ce riscă să rupă ţara-n două. Foarte mulţi observatori ai politicii Casei Regale belgiene, şi-au dat seama destul de repede că Filip este de fapt continuatorul concepţiilor şi convingerilor ultra-catolice ale unchiului său Baudouin şi ale bunicului, Leopold al IlI-lea, aceştia din urmă, regi al Belgiei, nu prea au agreat regulile impuse de monarhia constituţională, care obligă regele doar să domnească dar să nu guverneze.
Pentru majoritatea belgienilor, tatăl lui Filip, fostul rege Albert al II-lea, timp de douăzeci de ani, până s-a decis să declare oficial că este epuizat şi bolnav, a fost un rege căruia i-a plăcut din plin viaţa, neratând nicio ocazie de-a se distra. Dar toate acestea, pentru unii defecte, pentru alţii, calităţi, doar nu oricine ştie să se distreze cum trebuie într-o viaţă de om, cunoscându-se cazuri de regi care au luat-o şi pe arătură, deci pentru absolut toţi belgienii fostul rege a avut o calitate ce ia determinat să-l privească cu simpatie: a ştiut cum să evite, dincolo de divergenţele politice, lingvistice şi religioase, ca ţara să nu se rupă-n două. în schimb, Filip nu a trecut cu vederea, totuşi, că tatăl său l-a cam neglijat, iar când a devenit rege, l-a-ndepărtat de viaţa politică şi administrativă a statului. Atitudinea tatălui, întâi de a-şi neglija copilul, iar mai târziu, de-a-l izola de tot ce-nsemna viaţa publică de stat, a făcut ca Filip să intre sub sfera de influenţă a celor care l-au băgat în seamă. Iar cei care l-au băgat în seamă, poate mai mult, mai insistent, a fost grupul conservatorilor, ceea ce i-a modelat parţial caracterul, dar i-a determinat total viziunea sa politică.
Un rege tăcut
Din momentul în care a ajuns adult, Filip, ca persoană publică, a fugit mereu de microfoane şi de camere de luat vederi. în plus, treptat, Filip a devenit, fără să vrea, victima regulii impusă de palatul Laeken de a nu răspunde la nici o-ntrebare, de a nu da nicio replică la niciun fel de critică la adresa sa, de a nu dezminte nici cele mai perverse insinuări. Dar cele mai urâte atacuri au fost cele care au insinuat că Filip ar avea tendinţe homosexuale, că ar fi mai mult absent decât prezent în viaţa sa conjugală, că ar avea o paternitate cvadruplă deoarece s-ar fi recurs la tehnici de procreare asistată. Au mai fost unii reprezentanţi ai mass-media occidentale care au insinuat că ar avea unele limite intelectuale sau cel puţin unele probleme de comunicare. La toate aceste atacuri, mai mult decât muradare, Casa Regală a preferat să tacă.
Totuşi, aceste calomnii, chiar dacă până la urmă Casa Regală a preferat să rupă tăcerea, dovedind că sunt false, într-un gest cu adevărat regal iertându-i pe calomniatori, deci aceste calomnii şi-au făcut efectul în mintea belgienilor mai… creduli, care se-ndoiesc că noul rege ar fi capabil să păstreze echilibrul în interiorul ţării. Pe scurt, există unii belgieni care nu cred că Filip ar avea calităţi de rege pentru a conduce ţara. Astfel, în Flandra, doar jumătate din populaţie în vrea rege pe Filip, restul preferând ca Albert al II-lea să nu fi abdicat. La fel au reacţionat şi cele şase partide politice ale Belgiei, dintre care trei francofone, ce alcătuiesc majoritatea federală a prim ministrului, socialistul wallon, Elio Di Rupo. Partidele ce alcătuiesc majoritatea federală l-a rugat pe Albert al II-lea să rămână rege cel puţin până-n 2014, considerându-l capabil să se opună lui De Wever, şeful NVA-ului (Nieuw-Vlaamse Alliantie), tradus: Alianţa neoflamandă, partid de dreapta, liberal, înfiinţat în 2001, după ce unii politicieni au plecat din „Volksunie”, înfiinţat în 1954. NVA-ul consideră că maximum de prosperitate economică poate fi atins de cele două comunităţi, flamandă şi wallonă, doar dacă li se dă autonomie totală din toate punctele de vedere. Interesant este şi pronosticul făcut de De Wever, după ce a ajuns în Parlament: că va avea ca prim ministru un wallon, pe prinţul Filip, rege, iar proiectul său de a obţine independenţa Flandrei se va realiza. Primele două s-au împlinit. Interesant este ce a declarat De Wever, după ce Filip a ajuns rege: că Belgia sub Filip nu va mai exista decât câteva săptămâni.
Din cauza acestei declaraţii, partidele cel susţin pe Elio Di Rupo au renunţat imediat, chiar şi creştin-democraţii, socialiştii şi liberalii să mai lupte pentru a modifica puterile regelui pe care-l doreau doar o prezenţă pur protocolară pe scena politică a Belgiei. în schimb, pentru a potoli scandalul provocat de regina Fabiola, văduva lui Baudouin care a fost autoarea celei mai mari evaziuni fiscale din istoria fiscală recentă a Belgiei, s-a umblat la „Lista Civilă”, mijloacele de subzistenţă alocate de stat monarhiei.
Starea de tensiune politică în care se află ţara a fost cel mai bine sintetizată de către deputatul ecologist Marcel Cheron care a spus: „Problema nu este dacă vom păstra sau nu monarhia, problema este dacă vom reuşi să salvăm Belgia”. Philippe Moureaux, fost ministru şi fost nr. 2 al PS francofon, a declarat că este interesul financiar al francofonilor să existe Belgia, fără a da detalii de natură economică. Astfel a reieşit că, mai mult de a fi un rege dorit, Filip este un rege necesar, noul monarh având un foarte important sprijinitor în chiar soţia sa, Mathilde d’Udekem d’Acoz, care prin tot ce a făcut, după căsătoria cu Filip, în 1999, a dovedit că-ntregeşte galeria reginelor extrem de ambiţioase, lipsite chiar de scrupule, când este vorba să-şi atingă scopul.

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>