Published On: sâm, feb. 23rd, 2013

Despre mândrie şi smerenie. Vameşul şi Fariseul

nichiduta.ro

Arhiepiscopia TragovistePr. dr. Stan Mihail Iulian
Pe vremea Mântuitorului nostru lisus Hristos era un grup de oameni numiţi farisei care se credeau sfinţi şi drepţi înaintea lui Dumnezeu şi se lăudau cu credinţa şi cu faptele lor bune. Foarte adesea ei se rugau pe la colţuri de stradă şi îşi puneu pe cap sac şi cenuşă, doar ca să fie văzuţi, lăudaţi şi respectaţi de către trecători. În faţa oamenilor se arătau că fac numai fapte bune, dar pe ascuns făceau păcate şi nedreptăţi nenumărate. Erau mândri şi aroganţi şi dispreţuiau pe toţi ceilalţi fraţi ai lor, dar mai ales pe cei pe care îi considerau păcătoşi. Tot în acele timpuri, vameşii erau dispreţuiţi şi uâţi de ceilalaţi semeni ai lor, fiind consideraţi nedrepţi şi păcătoşi. Fariseul „stă” în picioare, ceea ce este o poziţie obişnuită de rugăciune a iudeilor şi începe prin a mulţumi lui Dumnezeu. Până aici totul este în regulă, cu singura deosebire, că dacă citim cu atenţie, vedem că despre vameş ni se spune că şi el „stă”, dar nu orişicum, ci stă „departe”. Înţelegem din aceasta, că fariseul s-ar fi postat undeva în văzul tuturor şi acolo a început să-şi facă rugăciunea, ca şi cum ar fi dorit să-l vadă toată lumea cât de evlavios este. Dar când fariseul îşi continua rugăciunea, mulţumind că nu este ca ceilalţi oameni „răpitori, nedrepţi, adulteri”, ne dăm seama că el de fapt nu se roagă, ci se auto-elogiază pe sine, ridicându-se deasupra celorlalţi. Mai mult, privind către vameş, îi mulţumeşte Domnului că nu este „ca acel vameş”, apoi îşi continuă lauda de sine, spunând că el posteşte şi dă zeciuială din ce câştiga. Să privim acum însa pe vameş; el stă într-un colţ, încercând să treacă neobservat, şi nu îndrăzneşte nici să-şi ridice privirea către cer, de ruşinea păcatelor. Se loveşte în piept, în semn de penitenţă spune doar atât: „Dumnezeule, milostiveş-te-mă pe mine, păcătosul”. E puţin probabil că acel om să nu fi avut şi el vreo calitate, să fi fost un tată bun, sau un fiu bun, sau altceva, dar el nu îşi vede calităţile şi cu atât mai puţin i-ar trece prin minte să le enumere în faţa Domnului, ci se căieşte lovindu-se în piept şi singurul lucru pe care îl cere Domnului este milostivire.
El ştie că oamenii îl dispreţuiesc şi nu au milă de el, asemenea fariseului, dar, crede cu tărie ca Dumnezeu este milostiv şi de aceea se roagă Lui cu atâta stăruinţa şi smerenie. Însă, Dumnezeu îl vede cu alţi ochi – ce ochi senini şi limpezi şi blânzi! – pe acest Vameş, vede sinceritatea lui, îl vede recunoscându-şi mizeria, păcătoşenia, nevrednicia de a ridica ochii săi la Dumnezeu, îl vede invocându-i iertarea. Şi Dumnezeu i-o dăruieşte. Pentru că, prin atitudinea sa, Vameşul îl „obligă” să i-o dăruiască. Vameşul nu se laudă, n-are cu ce, n-are nici un merit şi nu are altceva ce să-i ofere decât inima, mintea, pe sine. Şi aceasta e maximul, e tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Rugăciunea Vameşului este un dialog autentic, rodnic; el stabileşte o relaţie, o punte de legătura cu Dumnezeu, îi îngăduie lui Dumnezeu să-l străbată cu Puterea sa, cu Spiritul său, cu Lumina să. Vameşul pleacă din Templu cu Dumnezeu, pleacă purificat, curat, bun, drept, puternic, liniştit, fericit. Acesta este modelul de urmat de către noi creştinii, model propus, şi prin aceasta Pildă, de către Mântuitorul; aceasta este atitudinea de trăit a discipolilor lui, acesta e rostul Bisericii voite de el, sensul apartenentei noastre la ea.

eJobs

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

noriel.ro