Delir şi nebunie în peroada interbelică(LXXXIX) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
La Washington, „marele juriu” însărcinat să stabilească încadrarea sa juridică l-a găsit vinovat. A fost emis un mandat de urmărire internaţională şi de aducere în Statele Unite pentru ispăşirea pedepsei. De asemenea, au fost emise mandate de arestare şi pe numele fratelui său, Martin, dar şi pe cel al fiului său, Samuel junior ce se ascundea la Chicago. Semnalmentele lui Insull au fost trimise la toate ambasadele americane din Europa. Dar cum puteai să ceri extrădarea unei fantome !
Din nefericire, în dimineaţa unei zile de noiembrie 1932, la intersecţia Buci, printre tarabele negustorilor de legume şi fructe ce îngreunau deplasarea pe strada respectivă, un ziarist american l-a recunoscut pe Insull în persoana bătrânelului ce făceau piaţa. El este ! Ziaristului i-a fost uşor să-l recunoască deoarece bătrânelul din faţa sa se deplasa sprijinindu-se într-un baston cu mânerul din aur. Era celebrul baston pe care Insull îl primise cadou de la Edison.
Ziaristul l-a urmărit pe Insull până la hotelul în care stătea. Imediat a alertat ambasada. Când poliţia franceză s-a prezentat la adresa indicată, nu a mai găsit decât valizele fugarului. Dându-şi seama că este filat, Insull a plecat imediat căte Marsilia, împreubă cu soţia sa, unde s-a îmbarcat pe un cargou grec cu destinaţia Pireu.
A ales Grecia deoarece ştia că între această ţară şi Statele Unite nu exista niciun protocol de extrădare a persoanelor puse în urmărire.
Timp de un an de zile, soţii Insull au trăit cu iluzia că s-a terminat cu viaţa de persoane hăituite. Insull nu a luat în calcul încăpăţânarea guvernului de la Washington care, în decembrie 1933, a reuşit să obţină extrădarea. Insull este bolnav, motiv pentru care avocatul său a reuşit să obţină o amânarea de punere în aplicare a extrădării. Amânarea a fost acordată până în data de 15 martie.
în momentul în care a expirat amânarea, poliţia grecească s-a prezentat la domiciliul unde stătea Insull pentru a-l aresta, dar cei doi soţi nu au aşteptat sosirea sosirea ei. în plină noapte, cei doi s-au urcat la bordul unui mic vas, Maiotis, cu destinaţia Egipt. Din nefericire, la douăsprezece ore după plecare, comandantul lui Maiotis a ciocănit la uşa cabinei.
” – Regret, domnule, dar am primit un mesaj prin care mi se ordonă să mă întorc la Pireu. Dacă nu mă supun, voi fi scufundat de fregatele marinei de război.”
Amărât, Insull ridică din umeri. Cu toate acestea, în ciuda situaţiei în care se afla, Insull nu se considera încă înfrânt. La Pireu, în faţa ofiţerului vamei, protestează că nu a comis nimic ilegal. Actele sale sunt în regulă, bagajele sale nu conţin nimic ce poate fi considerat suspect. Dacă a plecat pe furiş din Grecia, a făcut acest lucru pentru a evita provocarea zarvei.
Ofiţerul vămii se vede obligat să recunoască că Insull are dreptate. în consecinţă, în seara aceleaşi zile, Insull pleacă din nou cu vasul Maiotis.
Dar, pe cheiul portului din Pireu, lumea s-a înghesuit să-l vadă pe Insull, după ce toate agenţiile de presă au difuzat incidentul din largul mării cu vasul Maiotis. Câna a văzut mulţimea care se zgâia la el, Insull a înţeles că nu prea mai există şansa de a scăpa de urmăritorii săi.
Cu toate acestea, vasului i se dă voie să a plece, iar Insull stă pur şi simplu lipit de staţia de emisie recepţie. Disperat, trimite mesaje către Djibuti, Addis-Abeba, Belgrad, Tirana, Bucureşti, Ankara, cerând dreptul de azil. Până la urmă, Maiotis, după ce a navigat de colo-colo printre insulele Ciclade şi Sporade, aruncă ancora în largul coastelor turceşti. Insull trimite ultimul său mesaj către Saana, capitala Yemenului. Vrând cu orice preţ să rămână în libertate, este hotărât să devină musulman dacă este nevoie. Dar emirul Yemenului îl refuză.
Nava fantomă din marea Egee este pe punctul de a temina carburantul. Este obligatoriu să facă escală.
” – în ce port preferaţi să acostăm? întrebă
comandantul.

  • în Istanbul”, se hotărăşte Insull.
    Ştie că poliţia turcă îl aşteaptă la debarcader.
    Urmărirea a durat doi ani. Insull s-a săturat. ***
    Odiseea lui Insull s-a terminat. Un pachebot american, Exilonia, tocmai se afla în rada Istanbu-lului. Bătrânelul este excortat de doi poliţişti turci. La bord, este închis într-o cabină minusculă, aproape în fundul calei. Din acel moment, începe să-şi scrie

Memoriile. După şaptesprezece zile de navigare, i se dă voie să urce pe punte. Autorizarea i se dă chiar în ziua în care se vede statuia Libertăţii. Vede cum defilează prin faţa sa zgârie-norii de pe Wall
Street.
Insull este primul ce coboară de pe pachebot. în maşina blindată, ca să nu fie cumva asasinat de cei care-l mai urăsc încă, în sunetul sirenelor motocicletelor escortei, este dus de-a lungul Străzii 42, către gara „Centrală”. în trenul rapid pentru Chicago i se pune la dispoziţie un vagon întreg. Astfel, Insull are parte de standardul său de viaţă dinainte de 29 octombrie 1929, doar că de data aceasta are cătuşe la încheieturi. A doua zi de dimineaţă, poarta de oţel a închisorii din Cook Country se închide în urma lui. Va ieşi după cinci luni, în ziua de 2 octombrie 1934, pentru a fi dus la Tribunalul federal din Chicago.
Personal, avocatul general, în cursul procesului, va demonstra cât de inutil a fost să se declanşeze urmărirea lui Insull şi cât de fără rost a fost ca acesta să fie în mod nemilor vânat, numai pentru a satisface orgoliul unora.
Această atitudine a avocatului general va declanşa un val de murmure de nemulţumire.
” – Titlurile pe care le vindea acuzatul pentru milioane de dolari, nu vlorau nici cel puţin o zecime din preţul cerut !” va spune purtătorul de cuvânt al acuzării.
Până la urmă toată lumea a recunoscut că nu Insull era cel judecat, ci concepţiile sale financiare.
Acuzatul a reuşit în mod foarte abil să devină vedeta preferată a fotografilor, pozând tot mai mult în victima sistemului economic. A confecţionat o imagine patetică a vieţii sale personale: de la simplu funcţionar de birou la magnat a tot puternic. în toată existenţa sa nu a avut decât o singură iubire: soţia şi copiii săi. Nu a avut decât o singură grijă: bunăstarea americanilor.
Totuşi, într-o zi, strâns cu uşa, a recunoscut până la urmă că a comis o eroare de apreciere a evoluţiei finanţelor de câteva milioane de dolari. Dar, desigur, buna sa credinţă, este indiscutabilă. De altfel, mai precizează el, deoarece a fost ruinat şi a ajuns la acelaşi nivel de viaţă cu victimile sale, societatea s-a răzbunat din plin pe el.
Practic, această ultimă concluzie a lui Insull a atârnat destul de greu, iar juriul a fost de acord cu el. în consecinţă, după două luni de procedură şi două ore_ de deliberare, Insull a fost achitat.
în aceiaşi seară, Samuel Insull a părăsit închisoarea din Cook Country. Aşteptat la poarta închisorii de mulţimea ce a uitat că a fost ruinată chiar de el, Insull a fost aclamat de oamenii strânşi să-l vadă. Imediat a luat trenul de New York. Prietenii i-au cumpărat un bilet cu destinaţia Europa. La Paris, s-a instalat în acelaşi hotel din strada Seine, unde începuse odiseea sa de om hăituit. A mai trăit patru ani de pe urma unei pensii cochete de douăzeci şi unu de mii de dolari, alocată de directorii fostelor sale companii, în amintirea profiturilor pe care le-au obţinut.
Tot la Paris, într-o seară a anului 1938 s-a prăbuşit în plină stradă, doborât de o criză cardiacă. în dulapul său a fost găsită o valiză cu documente: copiile după actele din care reieşea că avea o datorie de paisprezece milioane de dolari, după ce se prăbuşise Bursa din New York.
Cele 60 de zile ale preşedintelui Hoover
Pentru a înţelege îndârjirea cu care a fost declanşată vânarea lui Samuel Insull, trebuie să ne reîntoarcem în ajunul catastrofei de pe Wall Street, să reînviem lunga perioadă de disperare şi de ură pe care americanii au numit-o „Marea Depresie economică”.
La opt săptămâni după prăbuşirea Bursei, patru milioane de muncitori au rămas fără loc de muncă. Din septembrie 1929, numărul familiilor înscrise la fondul de şomaj a crescut cu 250%. Centrele de primire pentru cei ce-şi pierduseră locuinţele au devenit suprapopulate. New Yorkul avea un aspect mizerabil. Sălile de cinema, de teatru şi hotelurile erau goale.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Leagănul cuvintelor Leagănul toamnei, de George ioniţă, Editura Grinta

Puterea poeziei de a transforma cuvintele care o compun, care îi conturează şi îi definitivează un corp în acel chihlimbar care reuşeşte să păstreze şi să conserve pentru mult timp stările pe care le definesc şi, în acelaşi timp, reuşesc această îndelungă păstrare a vieţii lor, este putera care duce […]