Delir şi nebunie în peroada interbelică(LXXXIV) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Scurtă bibliografie Valentino, romanul vieţii şi carierei sale (Editura Film Star, 1920)
G. Ullman: Adevăratul Valentino
Noupy James: Love stories of Rudy Valentino,
1927.
F. Florey: De neuitatul şi neuitabilul Valentino. Bob Bergut şi J.C. Tachella: Valentino sau şeicul iubirii eterne.
R.D. Becker: Valentino (în „Parisienne” noiembrie 1956).
R. Valentino (Films in review, aprilie 1952). Samuel Goldwyn: Valentino, 1923. William Faro: Jurnalul intim al lui Valentino, 1931. Ben Allah Newman: Valentino, viaţa sa romantică şi moartea sa, 1926.
Petersen Roger C.: Valentino, cel de neuitat, (Wet-
zel, 1937).
Rudolf Valentino: Viaţa mea particulară (Chicago Occult publishing). Ziare şi reviste de epocă
Nota traducătorului: deaoarece spaţiul tipografic nu a permis încheierea ultimului episod cu publicarea bibliografiei referitoare la capitolul referitor la Rudolph Valentino, începem noul episos cu publicarea acesteia, continuând cu un nou capitol.
Perioada de după Primul Război Mondial s-a terminat în…
Joia neagră de pe Wall Street
24 octombrie 1929
de Dominique Lapierre
Vreţi o cameră? Pentru a dormi sau pentru a vă arunca pe fereastră?
Este ora zece dimineaţa. Maşini, un Rolls-Royce, intră pe Broadway. în dreptul lui Trinity Church, încetineşte şi o ia la stânga pe o străduţă îngustă, aflată pe locul unde a fost un zid, ridicat în secolul al XVII-lea pentru a îmoidica bizonii să intre înh Manhattan.
De obicei, este o stadă liniştită. Dar, în acea dimineaţă de joi 24 octombrie 1929, o mulţimea tăcută s-a năpustit pe ea. în total sunt cinci mii de oameni, bărbaţi şi femei, ce vor să intre în zgârie-norul aflat la intersecţia cu Broad Street: este clădirea Stock-Exchange-ului în care se află bursa din New York.
Bărbatul, aflat pe bancheta din spate a Rollsului îi face un semn şoferului: mulţimea a blocat strada, este imposibil de a merge mai departe. Coboară şi continuă să meargă pe jos spre clădirea luată cu asalt. Are în mână un permis de trecere pentru a intra în clădirea Stock-Exchange-ului, semnat de Andrew Mellon, un permis pe care este trecut numele său: Winston Churchill. Are cincizeci şi patru de ani şi tocmai a fost cancelarul Eşichierului. Acum, este în vacanţă, în Statele Unite şi vrea să dea uitării recentul său eşec electoral, dedicându-se în totalitate picturii; azi, este decis să viziteze Wall Steet-ul. N-ai ce zice: a nimerit-o cum nu se poate mai prost!
în holul de marmură gri al Bursei, sub lambriurile placate cu aur, lumea este panicată. în faţa fiecăruia dintre cele nouăsprezece ghişee, agenţii de schimb şi clenţii, nemaiţinând cont de nimic, se calcă în picioare. La înălţimea primului etaj, pe tabloul electric ce înconjoară holul, cursul valorilor de schimb memţionează, cu cifre luminoase, prăbuşirea pieţei. Faţă în faţă cu tabloul, pe fiecare perete de marmură, patru becuri clipesc neîncetat: după fiecare clipire, cifra se schimbă: ea corespunde unui agent de schimb, însemnând că este chemat la telefon. La telefon nu se aude decât un singur cuvânt: VINDE.

La câţiva paşi distanţă de clădirea Bursei, în biroul directorului băncii Morgan, cinci bărbaţi s-au întâlnit pentru a discuta. Sunt cei „Cinci Importanţi” ai Băncii americane. Printre ei sunt prezenţi Thomas W. Lamont, de la banca Morgan, Charles Mitchell, Albert Wiggin, preşedintele lui Chase Bank.
Thomas W. Lamont, în picioare, în faţa ferestrei, nu se poate desprinde de geam la vederea spectacolului pe care-l oferă mulţimea. Discuţia dintre cei cinci va începe când va suna telefonul.
” – Telescriptoarele au o oră întârziere, domnule.” Tlescriprorul este strămoşul faxului.
Vocea, de obicei neutră, de data aceasta trădează tensiunea nervoasă în care se află toată lumea. Lamont ridică din umeri. Trebuie acţionat repede, foarte repede, numai aşa se mai poate salva…
” – Primul obiectiv este să restabilim încrederea oamenilor, spune el privind fix acoperişul din bronz verzui al subtrezoreriei. Ne vom constitui în pool şi vom cumpăra maximum de valori.”
Cei cinci bărbaţi vor continua să discute încă o oră jumătate pentru a pune la punct detaliile operaţiunii bancare „Coussin” ce-ar putea să le permită, încă o dată, să restabilească echilibrul valorilor.
Când la ora unu după-amiază. Richard Whitney, agentul de schimb al lui Morgan şi vicepreşedinte al Bursei, iese din clădire, Lamont şi ceilalţi bancheri, aflaţi la etajul douăzeci, se uită după el cum trece prin mulţime, îndreptându-se spre Stock-Exchenge. în hol, agitaţia şi dezorientarea oamenilor a atins cele mai înalte cote. Din Bronx, din Newerk, din Brooklyn, cu miile, în maşinile lor cumpărate pe credit, micii funcţionari ce au crezut că pot deveni miliardari doar cu cincizeci de dolari, din clipa în care telescriptorii s-au oprit, au dat năvală pe Wall Street. Apoi, au invadat chiar şi holul Bursei.
Whitney s-a oprit în faţa ghişeelor Oţelului. Cere cursul lui U.S. Steels: 193 de dolari. Atunci, cu o voce foarte puternică, anunţă:
” – Cumpăr douăzeci şi cinci de mii de acţiuni ale lui U.S. Steel cu 205 dolari acţiunea.”
Imediat, mulţimea tace.
încet, trimisul celor Cinci Importanţi trece de la un ghişeu la altul. De fiacare dată, cere cotarea unei valori, apoi, tot cu voce tare, anunţă că va cumpăra zece mii. în cinci minute, a devenit posesorul a treizeci de milioane de dolari în valori. Apoi, părăseşte holul pentru a-i da raportul lui Thomas Lamont. Bluful psihologic a reuşit foarte bine. Se pare că s-a restabilit încrederea oamenilor în Bursă după ce Whitney a plecat.
Dar încrederea nu a dura prea mult. Când, la ora trei după-amiază, în acea zi de 24 octombrie 1929, clopotul de argint al guvernatorului de serviciu, în logia sa de serviciu, anunţă închiderea Bursei, piaţa este pe marginea prăpastiei: 12 894 650 dolari, reprezentând acţiuni valorice au trecut dintr-o mână în alta. Până acum, recordul de vânzare nu a depăşit niciodată şase milioane de dolari. în plus, niciodată, până în acea zi de octombrie, pe tot cuprinsul Statelor Unite, Bursa nu se închidea decât la ora şapte şi treizeci de minute seara, când se opreau telescriptoarele.
Unii investitori nu au mai aşteptat până la ora şapte jumătate ca să tragă o concluzie. După ce Bursa, în mod neobişnuit, s-a închis la ora cincisprezece, în New York s-a declanşat un val masiv de sinucideri. Oficial, deja înainte de prânz, doisprezece oameni îşi puseseră capăt zilelor.
Când, la miezul nopţii, din acea fatală zi, un client a venit la Waldorf Astoria, cel mai luxos hotel din New York, pentr a închiria o cameră la cel mai înalt etaj, recepţionerul l-a întrebat cinic:
„- Doriţi camera pentru a dormi sau pentru a vă arunca de pe fereastră?”
în felul acesta s-a terminat prima zi a crahului de pe Walt Street.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Spitalele din Dâmboviţa şi din Bucureşti au nevoie de sânge!

Centrul de Transfuzie Sanguină Dâmboviţa face un nou apel către toţi cei care pot şi vor să salveze o viaţă cu un gest extrem de simplu!„Avem nevoie de donatori de sânge, indiferent de grupa sanguină. Cererile de la spitalele din judeţ, dar şi din Bucureşti sunt mari, imposibil de acoperit […]