Delir şi nebunie în peroada interbelică(LXXXIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Şocul îngrozitor produs de apariţia sonorului a produs un mare număr de victime printre vedetele filmului mut. Valentino a fost, practic, singurul a cărui glorie a rămas intactă. Deşi a murit lăsând în urma sa o datorie de trei sute de mii de dolari, Valentino a rămas o valoare artistică pe care publicul american nu a uitat-o, continuând să se bucure de aprecierea acestuia. Nu numai că hainele şi obiectele sale personale, discurile apocrife cu vocea sa se vindeau la nişte preţuri exagerat de mari, dar şi pălăriile sale, brăţările pe care le-a purtat, imitaţiile acestora, medaliile cu imaginea sa au avut parte de o vânzare fără precedent ce i-a făcut pe unii bogaţi. Când s-a comemorat un an de la moartea sa, a fost organizată o slujbă de pomenire imresionantă, în cea mai mare biserică din New York. George Ullman, impresarul lui Rudolph Valentino, nu a participat.
” – Refuz să particip la această spectacol publicitar ce nu are nimic din ceea ce înseamnă un pios omagiu adus prietenului meu”, a declarat el presei.
A acuzat familia Guglielmi că este mână-n mână cu marii patroni ai reţelelor cinematografice, punând la cale acest omagiu spectaculos pentru a stimula vinderea ultimelor filme ale „Şeicului”, ceea ce le-a adus un profit enorm.
Cu toate acestea, Valentino chiar nu avea nevoie de organizarea unei comemorări fastuoase, deoarece, nici după moartea sa, spre deosebire de alţi artişti, nu a fost uitat, vorbindu-se, în continuare, foarte mult despre el. în primul rând, se discuta neîncetat despre felul cum a murit.
” – A fost uncis de un studio rival, se spunea pe la colţuri. Asasinarea sa a fost pusă la cale cu sânge rece, erau de părere cei mai mulţi dintre prietenii săi.

  • A fost ucis de ligile antifasciste, afirmau cei ce-şi aminteau că Valentino fusese invitat la un dejun cu Mussolini, în timpul călătoriei sale în Europa, dejun la care de altfel nu a putut participa.
  • Nu, erau alţii de părere, a fost otrăvit de unul dintre admiratorii lui Pola Negri, îndrăgostit nebuneşte de ea. Acest individ i-a dat să bea un cocktail ce conţinea praf de diamant.
  • Soţul gelos al uneia dintre admiratoarele sale la rănit, printr-o lovitură de pumn în stomac. A murit din cauza leziunilor interne, agravate de apariţia peritonitei.
  • Moartea lui Valentino, a concluzionat cât se poate de serios un impresar, este unul dintre cele cinci cazuri de asasinat, cele mai misterioase din istoria Statelor Unite”.în fiecare dimineaţă, admiratoarele „Divinului Valentino” serveau pe nerăsuflate aceste dezvăluiri, în timp ce sorbeau sucul, la micul dejun, citind presa. Versiunea oficială cu ulcerul şi apendicita nu era pe gustul acestor femei care-l urcaseră pe Valentino pe un piedesal aşa de înalt încât îl transformaseră într-o legendă aureolată de un mister foarte poetizat.
  • Presiunea exercitată de toate aceste presupuneri aşa de tulburătoate l-a determinat pe Alberto, fratele lui Valentino, să vină special din Italia pentru a cere începerea unei anchete, iar douăzeci de ani mai târziu chiar a încercat să intenteze un proces.
  • Alberto Guglielmi s-a trezit astfel în mijlocul unui complot imaginat de alţii, nemaireuşind să dea de capătul iţelor aşa de încurcate, astfel încât nu a putut să afle adevărul. în plus, nu mai puţin de treizeci şi cinci de femei au pretins, după decesul lui Rudolph Valentino că au făcut un copil cu acesta. Dintre acestea, trei, care nu l-au văzut, în realitate, decât pe ecranul cinematografului, s-au sinucis după aflarea morţii sale.
  • După decesul actorului, în lumea întreagă au apărut asociaţii Valentino. în Europa şi în Statele Unite, femeile i-au făcut altare (cu fotografii şi relicve) având lumânări sau beculeţe permanent ţinute aprinse şi flori proaspete. Primul club şi desigur cel mai important, în memoria lui Valentino, a fost înfiinţat la Hollywood. Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, cu regularitate, preşedinta acestui club, îmbrăcată în haine negre, urmată de un cortegiu de bocitoare, se ducea la mormântul „Şeicului”, după care se ducea la cel al câinelui său favorit, Kabar, şi la cel al calului său.
  • O doamnă, în haine cernite, celebră pentru fidelitatea sa, Ditra Flame. cu două duzini de trandafiri roşii în braţe, timp de douăzeci şi cinci de ani, s-a dus la mormântul lui Rudolph Valentino, oferindu-le cu regularitate ziariştilor imaginea suferinţei. în Anglia, miss C. Eliot a fondat „Valentino Interim Fund”. Scopul său: de a permite filmelor lui Valentino să apară din nou pe marele ecran şi să apere memoria actorului împotriva oricărui atac declanşat împotriva sa. Miss Eliot avea la sediul asociaţiei o cămaşă veche a actorului, pusă într-un sicriu aurit. Pentru a fi membru al organizaţiei, trebuia ca în fiecare seară să-i dedici un gând actorului şi să juri că-i vei fi credincios memoriei sale. De asemenea, trebuia să iei parte la reuniunile comitetului care, la fiecare întrunire, organiza o conferinţă despre Valentino – pe care doamnele o ascultau cu ochii pe jumătate închişi – şi se proiecta unul dintre filmele sale, într-o atmosferă saturată de mirosul parfumului preferat al actorului. Extrase din poemele scrise de Valentino erau tipărite pe programele distribuite cu ocazia fiecărei reuniuni, fragmente ce erau citite în pauzele dintre conferinţe şi proiecţiile filmelor. în plus, cei prezenţi cântau un imn, scris de una dintre admiratoare, în vârstă de şaptezeci de ani, pe ritm de psalm protestant.
  • La Castellaneta, în regiunea Pouilles, micul sat unde se născuse Valentino, acesta nu lăsase decât o amintire nesemnificativă. Americanii vor trezi la viaţă această amintire, trimiţând gratuit cele mai celebre dintre filmele sale. Turiştii şi fotografii au invadat satul, iar localnicii nu s-au mai mirat când, într-o zi, a venit o doamnă din lumea bună, având o voaletă groasă, cerând să vorbească în secret cu preotul satului, don Felice. Intanţiona, pe banii ei, în amintirea lui Valentino, să se ocupe de educaţia unuia dintre fiii satului, cu următoarele condiţii: copilulu să aibă prenumele celui dispărut şi să fie născut cât mai aproape de ziua în care decedase inegalabilul Valentino, ideal fiind ca data naşterii să corespundă chiar cu cea a decesului vedetei. Pentru a satisface dorinţa vizitatoarei, preotul a făcut un mic aranjament de natură administrativă. în 1960, respectivul copil avea treizeci şi doi, nu avea nicio calificare care să-i fi permis exercitarea unei meserii, continuând să fie în aşteptarea unei glorii ce întârzia să apară.
  • Mai mult chiar, în 1948, un orator de orientare comunistă, ce făcea campanie în zonă, în favoarea PC-ului italian, nu şi-a bazat discursurile propagandistice pe subiectul luptei de clasă şi pe tema dictaturii proletariatului, ci pe evocarea celebrităţii „mult iubitului şi regretatului dispărut” Valentino. „Compatriotul vostru, nemuritorul Valentino, a fost ucis de americani. Nu cred că veţi dori să votaţi în favoarea lui Gasperi, valetul călăilor americani !” a spus el mulţimii venite să-l asculte. Cum opinia mulţimii a fost puternic zdruncinată de această afirmaţie, opoziţia a ajutat o bătrănă ţărancă şchioapă să urce la tribună:
  • ” – Eu sunt Maria Ausilia, doica lui Rudolfo. Mă cunoaşteţi toţi din satul ăsta. Eu l-am alăptat. Ei bine, credeţi-mă, dacă Rudolfo ar mai fi trăit, ar fi votat împotriva comuniştilor !”
  • După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ai fi putut crede că ororile prin care a trecut lumea ar fi fost destul de puternice pentru a şterge din memoria oamenilor amintirea strălucitoare a unui bărbat frumos cu privirea languroasă, elegant, cu gesturi convenţionale, ce ar fi avut, după încetarea dezastrului, şaizeci şi cinci de ani. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat. In 1951, în Statele Unite, şaptezeci de cluburi feminine aveau ca denumire numele lui Rudolph Valentino. în acel an, s-a decis dărâmarea vechii locuinţe a lui Valentino din Hollywood, celebra Falcon’s Lair, pentru lărgirea bulevardului Amurgului. La aflarea veştii, sute de admiratoare au luat cu asalt casa muzeu. Pentru a avea o amintire de pe urma lui Valentino, au smuls de pe ziduri tapetul cu flori, au spart marile oglinzi, împărţindu-şi cioburile, au rupt în bucăţi draperiile roşi, au tăiat cu fierăstraul uşile, treptele scărilor. Ultimele sosite au trebuit să se mulţumească cu robinetele, cu prizele electrice, cu clanţele şi suporturile pentru periuţele de dinţi. Se spune că atunci când au venit cei ce trebuiau să demoleze casa, încă mai plutea în aer fulgii pernelor sfâşiate.
  • Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dîmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Puncte cardinale Fascinaţia Nordului şi alte poeme, de Florin Vârlan Neamţu, Editura Discobolul

Nu există poet care să nu caute, cât poate el de mult, un reper, unul de care să se poată ancora şi care să îi asigure stabilitatea dată de procesul acesta sofisticat al ancorării, al aşezării. Este unul dintre motivele pentru care poezia se zbate sub pielea poetului, acela de […]