Delir şi nebunie în peroada interbelică(LXXXII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Studiourile Paramunt a adus-o pe Pola Negri în Statele Unite după succesul copleşitor de care a avut parte în filmul Carmen în regia lui Ernst Lubitsch. Pe puntea vaporului ce o ducea la New York, Pola Negri, vedeta studiourilor germane U.F. A. a primit din partea actriţei Mabel Norman, fostă membră a grupului de figurante ce apăreau în costum de plajă în filmele lui Mac Sennett, următorul sfat:
” – Dacă vrei să reuşeşti, să spui «nu» la tot ce-ţi propun producătorii. Aşa acţionează marile staruri şi au reuşit mereu să obţină ceea ce doreau.”
Pola Negri a urmat ad literam sfatul primit. Mai trebuie menţionat că, dacă era în toane bune, spunea şi „da” tuturor bărbaţilor ce arătau bine cu o singură condiţie: să fie celebri. Trofeele sale de vânătoare, din momentul în care a păşit pe pământul american, au fost prinţul Mdivani, Charlie Chaplin, super bogatul industriaş Harold Mac-Cormick… Legenda succeselor, exigenţelor şi toanelor sale a ajuns foarte repede să umple zilnic coloanele ziarelor.
Spre deosebire de Gloria Swanson, ce juca roluri de parvenită, Pola Negri a încântat foarte repede Hollywoodul prin comportamentul ei rafinat de mare doamnă. Tatăl ei, revoluţionar polonez, ani de zile a luptat împotriva ţarului pentru obţinerea independenţei ţării sale. După ce tatăl i-a fost deportat în Siberia iar casa le-a fost arsă de cazaci, tânăra Apollonia – acesta fiind adevăratul ei prenume – a plecat la Berlin, unde a jucat sub îndrumarea faimosului regizorului Max Reinhard. La douăzeci de ani, divorţase deja de contele Eugen Dombski.
” – Vulcanul Negri !” spunea despre ea McCormick.
Charles Caplin, care într-o perioadă de timp a fost îndrăgostit nebuneşte de ea, îi zicea „taurul negru”. S-a ajuns până acolo încât, la un moment dat, Chaplin chiar s-a gândit serios s-o ia de soţie, dar s-a răzgândit repede când a văzut-o că a cumpărat copaci în valoare de şapte mii de dolari, pe care i-a plantat pe proprietatea ei din Beverley, doar ca să audă zgomotul făcut de vânt când trecea prin ramurile lor.
” – Nu sunt destul de bogat pentru a mă-nsura cu Pola”, a declarat el presei.
Se pare că felul în care privea, l-a impresionat foarte mult pe Rudy, dar cel mai mult l-a dat pe spate ceea ce i-a spus cu vocea ei melodioasă:
” – Ca să mă-ntâlnesc cu dumneavoastră, am sacrificat această plăcută zi pe care intenţionam so petrec împreună cu Schopenhauer şi compozitorii mei preferaţi.”
Domnul fie slăvit ! în realitate, Pola, pe lângă faptul că era o actriţă extraordinară, mai era şi o adevărată intelectuală.
De acum încolo, numele celor două vedete vor apare împreună în toate rubricile mondene, în toate bârfele ce circulau prin Hollywood. Trezit la viaţă de uraganul polonez, lui Valentino începe din nou să-i placă viaţa, iar luminile de la Falcon’s Lair, acum deschis tuturor petrecerilor, nu se mai stingeau decât în zori.
Astfel, un Valentino aproape fericit şi schimbat se duce, într-o dimineaţă de august 1926, la New York, la premiera ultimului său film: Fiul Şeicului.
Brusc, Valentino se crispează, privirea i se-ntunecă, anunţând o nouă criză de nervi. Impresarul său tocmai îi dăduse să citească un artocol de două ori încercuit. Luându-se de miile de admiratori ai lui Valentino care, imitându-l, purtau pantaloni largi, brăţări, îşi fardau obrajii, redactorul scria:
„Când vom scăpa de acest tineret efeminat, fardat, îmbrăcat fără gust, împodobit cu bijuterii după modelulRudy, «frumosulgrădinar»? Acum, vestiarele saloanelor de dans, destinate bărbaţilor, au montat numai pentru ei distribuitoare automate de pudră. E de ajuns să bagi zece cenţi în aparat pentru a primi pe obraji un jet de pudră parfumată, fiind astfel tocmai bine pregăţi pentru a fi pălmuiţi. De ce, când încă mai era timp, nu a fostînecat domnul Guglielmi, alias Valentino?”
Articolul nu era semnat. A doua zi, imediat, Valentino ripostează, publicând în ziarul concurent, Chicago Herald Examiner, replica sa, intitulată „Unui fricos”:
„Dezvăluiţi-vă imediat identitatea – a scris fostul elev al lui Dempsey – şi atunci vom vedea care din noi doi este mai efeminat. Astfel, veţi afla că înain

tea brăţării, pe care o amintiţi dispreţuitor, se află un pumn ce vă va face o vânătaie pe care n-o veţi uita multă vreme.”
Cel ce l-a jignit nu i-a răspuns. Cinci zile după acest incident, pe 18 august, Rudy este transportat de urgenţă într-o clinică pentru a fi operat de apendicită.
Opt zile mai târziu, Adolph Zukor îi permite Polei Negri să părăsească platoul de filmare pentru a se duce la New York.
” – Trimiteţi împreună cu ea o infirmieră şi un impresar pentru a fi atent la ce declaraţii va da presei”, va spune Zukor.
Dar, când a ajuns la spital, Rudolph Valentino tocmai murise.
O moarte venită la timp
Dar prin ce se deosebea el de ceilalţi?, se vor întreba timp de treizeci de ani cei care au fost contemporani cu explozia de isterie colectivă pe care reuşea s-o declanşeze idolul trecut în lumea umbrelor.
Adevărul este că Valentino a profitat din plin de un concurs de circumstanţe aproape unic.
Rudolph Valentino a fost primul ce a dezvăluit publicului farmecul latin în arta cinematografică ce se afla încă în perioada copilăriei sale, perioadă în care, deocamdată, era glorificat bărbatul ce arunca cu tarte cu frişcă, cu torturi, ce dădea fără milă cu pumnii, în dreapta şi în stânga, fără să se uite pe cine lovea, având reflexe rapide.
Pe de altă parte, Valentino a murit de tânăr, la apogeul gloriei sale. Imaginea sa triumfătoare nu apuca să se altereze odată cu apariţia primelor riduri, a primelor eşecuri profesionale.
Pe de altă parte, Valentino a murit chiar în pragul apariţie fimului sonor care a dat de pământ cu multe vedete ale filmului mut, ce stăteau foarte comod pe soclul gloriei lor. La un an după dispariţia lui Valentino, la sfârşitul lui 1927, Hollywoodul va fi martorului unei adevărate catastrofe. Frumoasa Alla Nazimova, prietena Nataşei este dată uitării de la o zi la alta. Palatul şi parcul magnific al Allei sunt vândute la licitaţie şi transformate în hotel de lux, inevitabil numit The Gardens of Alla.
Ivan Mosjukin, cel ce va rămâne de neuitat în Kean, a fost primul actor de la Hollywood care şi-a făcut operaţie estetică la nas. Dădea petreceri după petreceri, făcând să curgă valuri de şampanie şi de caviar în tot Hollywoodul. Din nefericire, nu cunoştea prea bine engleza, iar o conversaţie cu el era marele număr comic de râs al petrecerii. După apariţia sonorului a decăzut la rangul de figurant. Şi-a sfârşit zilele la spital, în cea mai neagră mizerie.
Marele seducător, John Gilbert, sonorul l-a demonetizat peste noapte, l-a detronat. Din această cauză va începe să consume tot mai mult droguri şi va aluneca insesizabil într-o stare de semidemenţă. în ciuda stării sale de sănătate, MGM, deoarece contractul încă mai era valabil, va fi oblicat să-i plătească în trei ani de zile zece mii de dolari pe săptămâne, deşi nu se mai putea folosi de el, în nici-un film. Astfel, din cauza sonorului vedetele de odinioară nu vor mai putea păstra lungile maşini canelate cu aur, tapiţate cu piele de leopard, palatele din Beverley Hill, hectarele de parcuri, brăţările din aur masiv, podoabele cu smaralde. Din cauza sărăciei ce le intră necruţător în viaţă, vor vinde totul la licitaţie, de multe ori sub preţul de cumpărare. Artistele vedete cărora, până mai ieri nu le putea ajunge cu prăjina la nas, aşa de înfumurate erau, acum căutau disperate să se mărite urgent cu un tehnician, oricare, pentru a nu face foamea, când, după ce au dat probele necesare, s-a constatat că vocea le suna ca scârţâitul scos de angrenajele roase de rugină, ceea ce le făcea inutilizabile în filmele cu sonor. Comicii la modă devin cameramani, foştii june primi încearcă să fie scenarişti sau gagmeni, iar cei ce nu reuşesc deloc, ajung alcoolici.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢURI