Delir şi nebunie în peroada interbelică(LXXVIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Gloria Şeicului
De şase luni de zile, numele său este rostit de toată lumea. Femeile sunt înnebunite după el după ce l-au văzut dansând un tangou pătimaş în filmul Cei patru călăreţi ai apocalipsului. După apariţia sa următoarea peliculă, Şeicul totul se va transforma într-un delir în masă, în rândul femeilor.
Când îşi face apariţia în Rolls-ul său ultraluxos, precedat de sirenele poliţiei motorizate, sute de admiratoare încearcă din mers să se urce pe treptele maşinii din dreptul portierelor, se aruncă sub roţile acesteia, îi taie cravata sau bucăţi din frumosul său costum nou (nu poartă decât costume noi) pentru a-şi completa colecţia lor de bucăţi din hainele purtate de Valentino.
Şeicul este povestea tenebroasă a unui copil pierdut, de origine hispano-engleză, crescut de un şeic bătrân care, murind, îl lasă la conducerea tribului său. Va întâlni, în deşert, caravana unei tinere englezoaice, miss Fiana Mayo, „Gazela albă”. O răpeşte din galopul calului, propunându-i să devină soţie. Tânăra îi respinge avansurile, în ciuda faptul că simte un teribil sentiment de iubire pentru el încă din clipa când cei doi se privesc insistent pentru prima dată. Până la urmă, îi va ceda când şeicul o va scăpa din mâinile unui redutabil şef al unei bande de tâlhari ai deşertului, Omar… şi mjai ales când va afla că el este, prin naştere, şi englez.
In ciuda ritmului cam săltăreţ al filmelor mute, în ciuda modului de interpretare al personajelor (vedeta feminină, Agnes Ayres, deşi îl vede pentru primadată pe şeic de la o distanţă de cincizeci de metri, părând îndrăgostită brusc de el din prima clipă, în ciuda faptului că Rudolph Valentino îşi dă peste cap ochii mari, neîncetând să-şi apese pieptul cu mâinile, în semn că este trăsnit subit de o mare iubire) deci, în ciuda acestui stil de interpretare care, acum, ne-ar face să zâmbim indulgenţi, mai multe generaţii de spectatori au picat în capcana sentimentală întinsă de straniul personaj căruia i-a dat viaţă.
La vremea respectivă, Rudolph Valentino locuia într-o casă din spatele colinei Whitley Height. Trebuia să urci câteva trepte pentru a trece din sufragerie într-un studio cu dale negre, în întregime drapat cu catfea de culoarea purpurei. Nişte grilaje îmbrăcate în catifea neagră despărţeau această încăpere de camera maiestrului, acoperită în totalitate cu covoare orientale. Patul jos, a cărei aşezare a fost special studiată de cei mai mari creatori de iluzii ai Holly-woodului, are desupra sa un imens portret al lui Valentino, pictat de Beltram y Masses, „pictorul vedetelor”.
!n acestă încăpere, valetul de origine germană al actorului, Frederic, are grijă de cele trei sute cincizeci de costume ale actorului, pe care Rudolph le aruncă neglijent pe jos de fiecare dată când venea de la vreo recepţie, de cele cinci sute de perechi de pantofi, de miile sale de cravate, jumătate dintre ele fiindu-i dăruite de admiratoarele sale din lumea întreagă.
Adesea, întorcându-se de pe platourile de filmare, Rudy, cum i se mai spunea lui Valentino, este cuprind de adevărate crize de disperare. Căpătase obiceiul să se rostogolească, complet dezbrăcat, pe covoare, văicărindu-se în italiană că este cel mai nefericit bărbat, că nu este apreciat la adevărata sa valoare, că este prea prost plătit în comparaţie cu alţi actori… Pe platoul de filmare, crizele sale spontane de furie, vecine cu isteria, băgau spaima în regizori, restul angajaţilor fugind unde vedeau cu ochii.
Să nu se înţeleagă că Rudolph este un tip nemaipomenit de arogant sau insuportabil. Louel-la Parson va spune mai târziu că era chiar modest. Toate femeile care l-au cunoscut, vor lăuda felul său amabil de a fi, grija specială de care dădea dovadă în gesturile sale de a le seduce. Părea mereu interesat de un detaliu al feţei lor, al toaletei lor, avea un fel de a privi insistent ce crea o stare foarte emotivă femeilor ce intrau în raza sa de interes. Dacă nu putea veni la o întâlnire, se scuza trimiţând o sticluţă cu parfum sau o cutie cu ţigări, având monograma sa. Prietenii săi i-au lăudat mereu generozitatea, felul delicat de a fi. în

relitate, Rudolph Valentino suferea de un fel de nevroză ce se răspândise subit printre toate „marile vedete” din perioada filmului mut. Era tipul de nevroză ce devenise un fel de modă, o fandoseală ce cuprinsese toate platourile de filmare.
Era epoca când aurul, pur şi simplu, curgea în valuri printre degetele acestor vedete, când pe producători îi apuca tremuratul când vedetele deveneau capricioase, când mulţimea se înghesuia, se călca în picioare pentru a fi cât mai aproape de ele pentru a le atinge cel puţin cu vârful degetelor, când le adorau în delir imaginea, când ziarele relatau cu liux de amânunte cel mai mărunt gest pe care-l făceau la recepţii sau oriunde se aflau, fie că era vorba de viaţa publică sau de cea particulară. Şi, ca orice copil excesiv de răzgâiat, cu cât erau mai adulaţi, veneraţi, cu atât mai mult cereau să li se satisfacă orice capriciu, cu atât mai mult căutau să profite de multiplele manifestări ale puterii lor de fascinaţie ce o aveau asupra maselor de admiratori şi admiratoare.
Dacă, până să înceapă nebunia cu adularea vedetelor de film, proprietarii caselor ce se construiau la Hollywood puneau afişe pe care menţionau „nu primim câini, copiii, actori”, acum, după ce vedetele deveniseră foarte rentabile, nu ştiau ce să mai facă pentru a le vinde case şi terenuri.
Tom Mix, fostul cow-boy, care timp de ani de zile nu cunoscuse decât viaţa sub cort şi în jurul focului de tabără, acum, reuşise să-şi construiască, la Beverley Hill, un adevărat palat pe care-l numea indiferent „baraca lui”. Pe peluzele palatului său se aflau fântâni arteziene policrome. Iniţialele numelui său, făcute din tuburi fluorescente, amplasate pe acoperişul palatului, erau aprinse toată noaptea. Se deplasa cu o maşină luxoasă, pe botul căreia fuseseră montate coarne de bizon, iar pe fiecare portieră era inscripţionat numele de Tom Mix.
Când Max Lider îşi primea oaspeţii, era încadrat de doi sclavi nubieni ce ţineau în lesă leoaicele ce apăruseră în filmul în care deţinuse rolulu principal, Şapte ani de ghinion.
Alla Nazimova purta bijuteri celebre ce apaţinuseră ţarilor.
Marion Davies, fostă figurantă ce îl întâlnise pe Hearst, magnatul presei, ajunsese, în scurt timp, să fie proprietara unor adevărate castele. Pentru a le decora şi mobila, au fost cumpărate cele mai bogate colecţii din străinătate. Când îşi invita prietenii la picnic, un tren special venea în urma ei şi a oaspeţilor săi, aducând servitorii, mesele, corturile, vesela ce era din aur şi alimentele.
Când Gloria Swanson (fostă vânzătoare într-un magazin) era actriţă de teatru, chiar dacă primul act era pe jumătate jucat, se lăsa cortina, povesteşte editorialista Hedda Hopper. Când spectatorii se căţărau pe scaune pentru a o vedea mai bine, imediat se ridica cortina, iar actoriu relu-au interpretarea.
Cănd s-a întors la Hollywood, după un scurt sejur petrecut la Paris, două orchestre o aşteptau la gară, cântând pentru ea. Enorme banderole erau desfăşurate deasupra străzii: „Bine ai revenit printre noi, Gloria”. Circulaţia a fost oprită pe zeci de kilometri pentru a-i permite Gloriei Swanson să treacă cu maşina sa. Copiii din Hollywood nu au mai mers la şcoală timp de trei zile: în clipa în care a trecut cu maşina, aceştia luau pumni de petale de trandafiri din coşurile puse la intervale regulate pentru a le arunca în calea ei, astfel încât Gloria Swanson şi cortegiul ei au trecut printr-o adevărată ploaie de petale de trandafiri pe Vine Street.
O invitaţie la Pickfair, noua reşedinţă a lui Mary Pickford şi Douglas Fairbanks, era văzută ca o invitaţie la Buckingham Palace. Când ambiţioasa Joan Crawford s-a măritat cu Fairbanks jr., a trebuit ca trei ani de zile să facă anticamera până a fost până la urmă primită la Pickfair.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Patru zile de depreciere pentru leu

Radu GEORGESCU_Poziţiile de protecţie pe care le iau investitorii înainte de finalul anului în cazul monedelor de la marginea zonei euro se reflectă într-o depreciere a acestora. Dacă săptămâna trecută cursul euro mai cocheta cu nivelul de 4,86 lei, reducerea ofertei comerciale de valută a produs scăderea monedei naţionale, care […]