de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Pe pragul uşii salonului se opreşte noul sosit, un individ cu o statură aproape gigantică, cu cicatrice pe faţă, ce zâmbeşte când aude ultimele cuvinte ale lui Goering. Este Ernest Rohm. Nu este membru de partid. Cel puţin,nu încă. Dar, este cel ce vorbeşte pe tonul cel mai familiar – ca de la egal la egal – cu Hitler. Până acum câteva săptămâni, încă mai făcea parte din armată. A fost şeful de stat-major al generalului von Epp, cel ce zdrobise revolta spartakiştilor în regiunea Ruhrului. Rohm este cel care l-a descoperit primul pe Hitler. Era în mai 1919. Încă nici nu se uscaseră bălţile de sânge din curtea cazarmei regimentului 16 de infanterie bavarez, unde comuniştii, pentru scurt timp stăpânii Munchenului, împuşcaseră un soldat din zece ai acestui regiment considerat prea reacţionar. Hitler, caporal ce urma să fie demobilizat, scăpase la fix de masacru.
Patriotismul său, ură sa nestăpânită împotriva comuniştilor şi evreilor, discursurile sale galvanizante au făcut ca până la urmă să trezească interesul Reichswehrului pentru persoana lui. Căpitanul Rohm s-a hotărât: de oameni ca Hitler este nevoie pentru a restabilii starea de spirit de care are nevoie armata. În consecinţă, Hitler trebuie trimis la un curs pentru pregătirea „ofiţerilor cu propagand”. Tot Rohm este cel ce l-a încurajat pe Hitler să se înscrie în partidul naţionalist, D.P.A.-ul (un partid care, la vremea când Hitler făcea pasul decisiv pentru destinul său, nu avea decât şase membri. Hitler devenea astfel al şaptelea membru). Regenerat şi reorganizat de Hitler, susţinut de Reichswehr, D.P.A.-ul va deveni partidul în interiorul căruia se va naşte nazismul.
Rohm nu este prea bine văzut la Berlin. Apucăturile sale ce-i scot în evidenţă caracterul urât, atitudinea sfidătoare la adresa regimului de la Weimar, toate acestea l-au determinat recent pe ministrul de Război să ceară să fie dat afară din armată. Din momentul în care a aflat ce se urmăreşte cu el, Rohm a început să conspire.
„- Adolf, am obţinut accordul total al celor două organizaţii, «Oberlan» şi «ReichskriegsFlagge» că vor fi de partea noastră şi vor porni la acţiune împreună cu noi. Deci , mai avem zece mii de oameni ! Toţi în stare de alertă… Eu voi fi omul de legătură cu ei. Ai stabilit când va fi ziua decisivă?”
Toate privirile se îndreaptă către cel căruia deja i se spune Führer.
De fapt, din ce cauză a devenit el Führerul lor? Oare ce a făcut ca din mijlocul acestui grup de oameni ce-i sunt superiori prin naştere, prin studii, prin inteligenţă, prin gradele militare, tocmai el, Hitler, să ajungă să fie considerat, recunoscut fără discuţii, şeful lor? Oare ce l-a făcut deosebit de ei pe acest fiu al unui vameş modest, pe acest student mediocru, pe acest pictor ratat, pe acest bărbat cu trăsături vulgare, scoase şi mai mult în evidenţă de mica mustaţă ridicolă şi lunga meşă rebelă? Este cumva Hitler un teoretician original şi profund? Pe atunci, ideile nu erau prea bine clarificate în mintea sa, iar personalitatea-i era încă dominată de contradicţiile ce-l măcinau. Deşi austriac de origine, admiră total Prusia. Deşi se mândreşte că are temperament de artist, n-are pic de fantezie. Spune sus şi tare că este de partea poporului, că luptă pentru el, dar îi este groază să intre în contact cu acesta, detestă sindicatele şi are cele mai bune relaţii cu mediile aristocratice şi patronii marii industri.
Dar toţi cei care-l ascultă, din momentul când le este captată atenţia, uită că au avut unele îndoieli în legătură cu el, că au ezitat, totul dispare din clipa când îi aude vocea răguşită, aspră ce degajă o forţă de convingere diabolică, sunt hipnotizaţi de el atunci când îi priveşte cu ochii aceia de om posedat de forţe ce-l transformă, înălţându-l deasupra
lor.
Fără să obosească, atunci când vorbeşte, abordează aceleaşi subiecte: monstruoasa nedreptate a dictatului de la Versailles, regimul putred al evreilor şi al marxiştilor ce l-au semnat…
„- Nu ne-a mai rămas decât să alegem între două însemne, strigă el, svastika (simbolul ales de partidul său) sau steaua sovietică.”
Profet al trezirii Germaniei pure şi războinice şi-a construit un personaj public pe care-l arată celorlalţi ori de câte ori este nevoie: ascet vegetarian, de o seriozitate exemplară, ducând o viaţă de călugăr. La cei treizeci şi patru de ani este singur.
Nimeni nu ştie dacă există vreo femeie în viaţa lui. Locuieşte într-un apartament modest, compus din două camere pline de cărţi, la nr. 41, pe Thier-schstrasse, de unde nu iese decât pentru satisfacerea nevoilor politice. Dacă îl cauţi prin buzunare, constaţi că nu are un ban. Goering, „bogătaşul” grupului, îi plăteşte totul. Distracţiile sale? Nu mai are timp să deseneze – plăcerea sa de pe vremuri – dar ascultă cu plăcere muzică germană – de preferinţă cea compusă de Wagner – şi, din când în când, îl vizitează pe vechiul său maiestru, poetul Dietrich Eckart, ce locuieşte acumîn apropiere de Berchtesgaden, la Platterhof. Acolo, schi ază sau, de unul singur, face plimbări cu orele prin pădure, cerându-le vechilor duhuri ale rasei germane să-l inspire.
Deocamdată este nevoit să pună ţara la cale împreună cu conservatorii, dar, în realitate, are alte planuri în minte decât să restaureze monarhia, aducându-i la putere pe Hohenzollerni, după cum visează Ludendorff sau pe Wittelsbachi, cum speră von Kahr şi prietenii lui
De fapt, Hitler lucrează şi acţionează doar pentru scopurile lui.
8 noiembrie, ziua celor păcăliţi
Este ceea ce până la urmă începe să înţeleagă generalul von Lossow. Din acel moment încep să-l treacă fiori de ghiaţă pe şira spinării, iar veştile pe care i le aduce de la Berlin colonelul von Seiss-er nu sunt de natură să-l liniştească. Von Seisser este şeful poliţiei bavareze. S-a dus în secret la Berlin să discute cu von Seeckt. Ambele părţi doresc foarte mult să nu aibă loc o confruntare fratricidă între unităţile Reichswehrului.
Munchen nu este Dresda. Lui von Seeckt nu-i surâde deloc ideea de a folosi împotriva unui guvern conservator metodele energice pe care le-a aplicat cu succes în Saxa. Într-adevăr, în ziua de 29 octombrie, Berlinul i-a cerut preşedintelui cabinetului marxist din Dresda, domnul Zeigner, să demisioneze. Toată lumea din Cancelaria imperială ştia că domnul Zeigner se pregătea să trimită împotriva Berlinului batalione muncitoreşti înarmate pe cheltuiala lui.
Deoarece domnul Zeigner s-a făcut că plouă, imediat capitala Saxei a fost ocupată de mai multe batalioane ale Reichswehrului; cât ai clipi, sediile sindicatelor au fost ocupate de soldaţi, miniştri marxişti, expulzaţi şi a fost instalat un comisar al Reichului, cu depline puteri. Aceiaşi operaţiune militară era realizată cu aceiaşi rapiditate şi succes în Thuringia, la Hamburg. Acţiune energică ce a impresionat imediat pe conducătorii de la Munchen, ceea ce a făcut să crească scrupulele generalului von Lossow. Acum, von Seisser insistă să nu se ajungă în situaţia în care se poate întâmpla ceva ce poate deveni ireparabil.
„- Dacă trupele bavareze vor mărşălui spre Berlin, mi-a repetat generalul von Seeckt, se vor trezi, în mod sigur, în faţa lor cu Reichswehrul. Orice tentativă de revoluţie, chiar de dreapta, nu va face decât să slăbească Germania. Deci, Reich-swehrul este decis să fie loial cancelarului Strese-mann. Din această cauza von Seeckt vă roagă să vă răzgândiţi.”
Von Lossow ezită. Îl cheamă pe Rohm pe carel cunoaşte de multă vreme.
„- Căpitane, prietenii dumneavoastră sunt în continuare decişi să pornească?
-Mai mult ca oricând, Excelenţă.
- Dar situaţia s-a schimbat. În Dresda, marxiştii sunt făcuţi praf, iar Reichswehr este împotriva marşului vostru spre Berlin. N-ar fi mai bine să aşteptăm pentru a vedea ce se mai întâmplă?
- Imposibil, Excelenţă ! Spuneţi-i lui Hitler că trebuie să mai aşteptăm ! Din clipa în care i-aţi pus în mişcare, nu mai pot fi opriţi.”
Von Lossow tresare: Este adevărat ! El a fost primul ce a refuzat să se mai supună Berlinului ! Atunci, după o clipă de gândire, spune:
” – Ei bine ! spuneţi-le prietenilor dumneavoastră şi lui Hitler că armata va fi alături de voi doar dacă putschul are 51 la sută şanse de reuşită.”
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.