Delir şi nebunie în perioada interbelică (XXVII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Dar până să vină momentul în care va fi trimis la dracu’ cu binecuvântarea lui von Kahr, generalul Ludendorff ţese intrigi peste intrigi.
De când a vorbit, la Nuremberg, de Sedantag, pe 2 septembrie, în faţa a şaptezeci de mii de manifestanţi plini de entuziasm, bătrânul tactician este din ce în ce mai puţin interesat să lucreze la eseul său despre încercuirea legiunilor lui Varron de către Hannibal ! La Ludwighohe, în apropriere de lacul Sternberg, unde s-a retras în urmă cu trei ani într-o izolare plină de orgoliu, după eşecul putsch-ului lui Kapp, la Berlin, vecinii nu-l mai văd deloc preocupat de cultivarea trandafirilor.
Totuşi, acest senior al războiului, arogant şi ţâfnos, se jurase că nu se va mai amesteca în problemele interne ale acestei Germanii atât de nerecunoscătoare faţă de tot ce a făcut el pentru ea, o Germanie ce a preferat să accepte destul de repede ruşinea înfrângerii şi jugul social-democraţiei !
Dar, ovaţiile delirante de la Nuremberg l-au readus la viaţă, i-au dat speranţe că totul nu este încă pierdut, că mai există o rază de speranţă ! Şaptezeci de mii de oameni… Echivalentul a cinci divizii de infanterie… Veterani cu atitudine marţială!… Desigur, trebuie luat totul în calcul împreună cu acest Hitler… Se pare că nu poate fi eliminat din joc… Referitor la fostul caporal, Ludendorff a vorbit cu ginerelui său, locotenentul Pernet, un fost ofiţer de cavalerie ce are numeroare relaţii de prietenie în cercurile militare din Munchen.
„N-a trecut multă vreme de când acest Hitler a venit într-o maşină hodorogină decapotabilă. Aşa cum m-am obişnuit să-l văd, omul s-a prezentat în faţa mea îmbrăcat fără pic de gust, purtând un fel de cagulă uzată, tricotată, ce-i proteja capul, urechile şi gâtul. Da, este cam vulgar în comportament şi enervant când îl auzi că spune mereu «Da, Excelenţă… Nu, Excelenţă… Foarte bine, Excelenţă !» Dar mi-a lăsat impresia unui tip hotărât. Cred că a fost, pe front, un soldat curajos; dovadă Crucea de fier clasa întâi pe care o poartă. lmportant este ca lumea să-l urmeze şi cred că este în stare de asta. în plus, nu este unul din bavarezii ăia ce visează să refacă micul lor regat de operetă c-o armată doar pentru nevoile lor la care se adaugă un cler atotputernic ce le serveşte interesele. Donnerwetter !Avem alte lucruri mai importante de făcut, decât să readucem la putere pe alde Ruprecht ! în comparaţie cu totă adunătura asta de nobili de ţară ce nu pricep că lumea s-a schimbat, Hitler înţelege mai bine care este misiunea sfântă a Germaniei Mari ! Desigur, nu se dă în vânt după Hohenzollerni, este de înţeles, doar este austriac, dar n-are importanţă ! Hitler va face ce-i spun eu să facă. Pe mine mă interesează ca Hitler să reuşească să-i strângă la un loc pe toţi aceşti oameni, să reuşească să-i ducă cu preşul pe adepţii lui Ruprecht şi astfel, după ce le-nchidem gura vom forma un guvern al Reichului la Munchen. După aia, aveţi încredere în mine: vom deschide calea ce duce la Berlin pentru a pune mâna pe putere !”
Veghea înarmată de la Burgerbrău
Deocamdată, Hitler, îmbrăcat în veşnicul său trenchcoat cumpărat de ocazie, cu pălăria din fetru lăsată pe ochi, traversează cu pasul apăsat sălile afumate ale lui Burgerbrău Keller, o celebră braserie de la periferia Munchenului pentru a ajunge în salonul rezervat unde, în fiecare seară se întâlneşte cu principalii săi locotenenţi. Brusc, deschide uşa. lmediat, toţi bărbaţii, aşezaţi în faţa halbelor, se ridică dintr-un reflex căpătat doar în armată, ridică braţul şi spun cu voce răsunătoare:
” – Heil Hitler ! – Salut, camarazi !”
Un băiat frumos cu părul negru şi ochii căprui se repede spre Furer, ajutându-l să-şi scoată impermeabilul. Fiul unui german stabilit în Egipt, Rudolf Hess are ceva din farmecul oriental.
în sala rezervată sunt cam o duzină e bărbaţi, toţi având funcţii în tânărul partid naţional-socialist. Fiecare vine de la o şedinţă cu aderenţii partidului, din cartierul sau periferia oraşului.
Deocamdată, Adolf Hitler nu este încă şeful infailibil şi impenetrabil ce va ajunge mai târziu. Deşi i se recunoaşte autoritatea, el încă mai este

pentru ei camaradul. Hitler ia loc, îi priveşte pe toţi, zâmbeşte când vede un flăcău robust a cărui calviţie precoce scoate în evidenţă profilul său roman.
„- Aha ! ai venit şi tu, Gregor ! Cum mai merg lucrurile la Landshut?”
Gregor Strasser, farmacist în Landshut am lsar, fost ofiţer de artilerie, a fost unul dintre primii care s-a ocupat să găsească şi să strângă pe vechii luptători din Bavaria lnferioară, care a pitit cu pricepere depozitele de arme, care a înfiinţat o adevărată organizaţie militară. Provenit dintr-o familie foarte catolică – unul din fraţii săi este benedictin – Strasser este atât teoreticianul partidului, cât şi un foarte bun recrutor de noi membri.
” – Adolf, dacă-ţi mai aduci aminte, am putut să mobilizez trei mii de bărbaţi la Oberwiesenfeld, pe 1 mai. Acum, am ajuns la cinci mii pe care-i pot folosi nu doar pentru organizarea de defilări ! Oamenii mei sunt nerăbdători să înceapă marşul spre Berlin. Nu are rost să mai tergiversăm.

  • Este de la sine înţeles, nu mai are rost să tergiversăm !” îl susţine vehement pe Strasser locotenentul său, un tânăr miop.
    Afirmaţia tânărului nu-i face nicio plăcere şefului său. Ce tot se bagă-n vorbă şi Himmler ăsta?… Trebuie neapărat să-l pună cu botul pe labe pe individul ăsta ce tot dă din coate, nerăbdător să pună mâna pe o funcţie.
    Dar până să spună ceva, un alt individ îl susţine pe Himmler. E Streicher, cel ce conduce secţiunea partidului din Nuremberg, un bărbat foarte urât, cu faţa stăbătută de ticuri nervoase pe care nu le poate controla.
    ” – Noi care suntem la frontiera Saxei, trebuie să fim cel puţin cu un pas înaintea batalionelor muncitoreşti din Leipzig şi Chemnitz. Trebuie să intrăm primii în «regatul roşu».
  • Dar tu, Hermann, ce crezi?” întreabă Furerul. Toate privirile se îndreaptă către Hermann
    Goering, şeful de stat-major al formaţiunilor militare de asalt ale partidului, Sturm Abteilungen (S.A). Pe umerii săi apasă povara organizării, înarmării şi transportării forţelor militarizate ale partidului. îndesat, mic de statură, cu tendinţă de îngrăşare, Goering este deja voluminos ! Vestonul său de militar aproape stă să plesnească din cauza pieptului dezvoltat şi începutului de burtă. Pe el stă prins un dublu şir de decoraţii. Căpitanul Goering este soldatul acoperit de glorie ce nu s-a ferit de vâltoarea bătăliilor, având temperamentul şi pofta de luptă a lupului, fiind la fel de celebru în Germania ca şi comandantul Fonck, în Franţa. Este pilotul inegalabil al aviaţiei de luptă, fost combatant al faimoasei escadrile von Richthofen.
    „- Mănânci prea mult, bei prea multă bere, Hermann !” îi atrage atenţia, pe unde-l prinde, Hitler. Desigur, îi vine uşor să-i atragă atenţia lui Goering că se îndoapă peste măsură, deoarece el este vegetarian, dispreţuind mesele excesiv de copioase.
    Dar Hermann este mereu vesel şi exuberant, are o vitalitate aşa de mare că prietenii îi trec cu vederea excesele culinare, scandalurile pe care le provoacă când bea peste măsură, glumele de prost gust, condusul maşinii cu o viteză peste cea admisă. Căsătorit cu o contesă suedeză frumuşică, Carin, a renunţat la funcţiile importante din Lufthansa pentru a se alătura lui Hitler, ispitit fiind şi de latura aventuroasă a ceea ce punea la cale fostul caporal austriac. Folosindu-se de ceea ce-i mai rămăsese din moştenirea lăsată de tatăl său, ducea o viaţă fără griji alături de soţia sa în vila lor din Schwabling, neratând nicio clipă pentru a conspira.
    Desigur, şi Goering este adeptul acţiunii directe şi imediate:
    „- La Munchen, lucrurile vor merge de la sine. Nu se va ivi nicio piedică în calea noastră. Când vom începe marşul pentru cucerirea Berlinului, Reichswehrul nu va îndrăzni să tragă în noi. în ceea ce-i priveşte pe roşii, îi vom călca repede în picioare, împuşcându-i pe primii ce vor îndrăzni să mişte şi un deget.”
    Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢURI

ANUNŢURI