Delir şi nebunie în perioada interbelică (XXIV) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
De la Berlin, cancelarul Cuno în persoană s-a pus în fruntea acestui sfânt război, „Ruhrkampf”. A venit la Essen pentru a cere tuturor muncitorilor din regiuneas Ruhrului să înceteze lucrul şi să treacă la rezistenţa pasivă faţă de „invadator”.
Ordinul a fost executat imediat, iar în mine, în oţelării şi la calea ferată a încetat lucrul; sabotorii au dinamitat podurile, au provocat deraierea trenurilor; a crescut numărul atentatelor împotriva trupelor de ocupaţie. Acestea au răspuns cu mii de arestări; familia Krupp a ajuns să împartă celula puşcăriei cu şefii sindicatelor; aproape o sută de germani au fost împuşcaţi; mii de ceferişti, de mineri şi de ingineri au fost aduşi din Franţa şi din Belgia pentru a lua locul greviştilor.
Această politică a violenţei şi a disperării, susţinută de germani timp de opt luni, a adâncit şi mai mult Reichul în sărăcie şi haos. Lipsită de producţia sa de cărbune şi de oţel, obligată să recurgă la inflaţie pentru a hrăni o populaţie aruncată brutal în şomaj, Germania se afla pe marginea periculoasă a falimentului economic total. Dolarul, cotat la şapte mii două sute de mărci, la începutul anului, ajunsese în iulie la trei sute cincizeci de mii de mărci, iar în septembrie, când cancelarul Stresemann cerea aliaţilor învingători îndurare pentru Germania, depăşise cinci milioane de mărci la un dolar!
La ghişeele instituţiilor de creditare, casieriţe cu feţe posomorâte, purtând ochelari cu rame de aur, numărau bilioane şi trilioane de mărci, spunând cu tristeţe că rata de schimb dolar – marcă creştea cu 400 la sută, în fiecare lună.
De cealaltă parte a lui Friedrichstrasse, în ciuda orei târzii, banca Konto und DiskontoGesellschaft era încă deschisă. Oamenii aşteptau la o coadă ce ajungea până în stradă. Cu toţii doreau să schimbe teancurile de mărci pe dolari, deoarece mâine, din cauza ritmului rapid de creştere a inflaţiei, mărcile pe care le aveau ajungeau să fie bucăţi de hârtie total lipsite de valoare. Comentariile oamenilor de la coadă erau lipsite de orice speranţă că viaţa va deveni mai bună:
” – Dimineaţa, când mă duc la piaţă, spunea o femeie, trebuie să iau cu mine un mic geamantan pentru a căra banii!
-în dimineaţa asta, am dat trei sute cincizeci de milioane de mărci pe un kilogram de unt.
-Consideraţi-vă fericită că l-aţi găsit la preţul ăsta! în celelalte pieţe nu se mai găseşte! Ţăranii nu-şi mai aduc la piaţă produsele. Se feresc de banii care nu mai au nicio valoare.

  • Noi, negustorii, nu vom mai putea rezista multă vreme. Am ajuns să schim preţul de pe etichete de două ori pe zi! în curând, nici nu va mai avea rost să-l modificăm, fiindcă nu vom mai avea ce să vindem: fabricile, uzinele, angrosiştii primesc comenzile, dar nu mai au ce livra!
  • Pate că deciziile ce le va lua guvernul va opri inflaţia! Se zice că noul cancelar este un bărbat uns cu toate alifiile. Poate va fi în stare să-l convigă pe Poincare s-o lase mai moale!
  • ah, Stresemann sau un altul, tot aia va fii! Nu va putea să facă nimic!”
    Berlinul nu mai îndrăzneşte să spere nimic. Berlinul, imensă aglomeraţie urbană prost aprovizionată, cu un număr de şomeri ce creşte zilnic, la care se adaugă cei alungaţi de foame, din împrejurimi, aşa cum se întâmplase în zilele cele mai sumbre ale războiului, oferă privirii spectacolul dezolant al lungilor cozi din faţa magazinelor, şerpuind pe zeci de metri. Berlinul, oraş cuprins de angoasă, tremură de spaimă când se gândeşte că va urma din nou o iarnă plină de lipsuri.
    Totuşi, Dumnezeu este martor că Berlinul a lmai trecut prin ierni aspre şi a suportat zile pline de amărăciune, de la începutul acelui august, când, în urmă cu zece ani, în atmosfera caldă şi umedă a verii brandeburgheze,

aclama cu frenezie frumoşii soldaţi ai împăratului plecând la război!
Unter den Linden deborda de entuziasmul oamenilor ce se îngrămădeau să vadă şi să aplaude faimosul Regiment I al Gărzii imperiale, ce defila în faimosul pas de gâscă, în sunetul trâmbiţelor şi al tobelor plate, în urma „pălăriei chinezeşti” şi a tradiţionalelor cozi de
cal!
Şi pe 11 decembrie 1918, mulţimile au mai găsit destulă forţă în ele, pentru a aclama soldaţii întorşi acasă, defilând pe sub poarta Brandeburg, în sunetele trompetelor, cu drapelele fluturând în vânt. Deşi era ameninţată cu haosul, deşi era umilită de înfrângerea pe care a trebuit s-o suporte, Prusia a găsit în sufletul ei destulă forţă pentru a se bucura la vederea frumoasei sale armate, acea minunată maşinărie ce, în sfârşit, se întorcea acasă.
Această splendidă armată a ajuns să fie învinsă? Niciodată nu se va putea accepta acest lucru! Socialistul de treabă Ebert, fost proprietar de cafenea la Bremen, devenit cancelar, avea ochii plini de lacrimi. Ebert va fi cel ce va crea mitul „armatei victorioase care a fost înjunghiată pe la spate de trădătorii patriei”. Dar, în acea zi de decembrie va primi diviziile venite de pe front cu naive cuvinte din care reieşea orgolioasa mândria de a fi german:
„Vă salut, soldaţi, voi ce vă întoarceţi neînvinşi de pe câmpurile de bătălie.”
Dar, de atunci câte zile nu au trecu peste Berlin, zile pline de revoltă, sângeroase, zile de suferinţă şi de doliu! Berlinul va vedea, neputincios, cum marinarii răsculaţi ai flotei din Baltica vor dormi în Palatul Regal şi în încăperile Cancelariei, după ocuparea acestora; apoi, au urmat spartakiştii masacraţi de soldaţii lui Maerker, iar liderii spartakiştilor, Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, asasinaţii la intrarea în hotelul Eden; în martie 1920, Berlinul va fi controlat, timp de o sută de ore, de nebunul Kapp, ajuns în fruntea brigăzii Ehrardt, prin poarta Brandeburg, în timp ce, pe o altă poartă fugea guvernul Republicii… Şi mereu, fără răgaz, urmau ciclic perioadele de spaimă, de mizerie şi de foame, pe care berlinezii erau forţaţi să le suporte, megând pe sub teii schilodiţi de pe Unter den Linden, cu trunchiurile ce mai păstrau încă urmele mitraliilor.
Mulţimea berlinezilor ce se înghesuie în fiecare seară spre metrou, U.Bahn cum spun nemţii, oferă imaginea lipsită de bucurie a Germaniei de după Primul Război Mondial! Oamenii sunt posomorâţi, au feţele cenuşii din cauza grijilor, se grăbesc spre locuinţele pe care în curând nu vor mai avea cu ce să le încălzească. Privirile sunt triste, feţele sun brăzdate de necazurile cotidiene, îndurate cu resemnare mută şi cu furie tot mai greu de stăpânit deoarece oamenii nu mai reuşesc să mănânce pe săturate. Femeile, cu hainele uzate, îmbătrânite înainte de vreme, nu mai sunt preocupate de felul cum arată: Berlinul nu mai ştie de altă modă decât de cea a lucrurilor folositoare. Berlinezii au devenit, de nevoie, foarte pricepuţi în retuşarea hainelor uzate de atâta purtat, ceea ce-i ajută pe burghezi, pe micii funcţionari să salveze aparenţele unei demnităţi păstrate cu mari eforturi. Mizeria vieţii de zi cu zi a ajuns să fie tot mai mare, dar şi mai mari sunt eforturile de a salva aparenţele unei vieţi ce nu va mai avea niciodată strălucirea dinainte de izbucnirea războiului. Berlinul e în zdrenţe.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢURI

ANUNŢURI