Delir şi nebunie în perioada interbelică (XXIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Uimirea provocată de cererea lui Kemal este aşa de mare încât deputaţii rămân fără grai. Apoi, protestele devin tot mai tumultoase. Se aud vocile juriştilor, apoi ale islamiştilor, cu toţii vorbind despre fastul şi măreţia Sublimei Porţi. Timp de două ore, „Ghazi” suportă vociferarea ce creşte în intesitate, cu sprâncenele încruntatea deasupra ochilor săi albaştri, faţa devenindu-i tot mai pământie din cauza furiei ce creşte în el. Până la urmă îşi pierde răbdarea. Văzându-l că apare la tribună, tinerii ofiţeri, ce formează garda sa, se grupează în jurul său, scoţând armele. Kemal loveşte cu pumnul în masa de la tribună:
„De ajuns cu pălăvrăgeala ! A venit vremea să ascultaţi glasul poporului, ce are dreptul de a dispune singur de soarta sa, de a respinge tutela dinastiei Osman ce-l sufocă de şase secole. Dacă nu sunteţi în stare să-i auziţi furia, fiţi siguri că până la urmă vor cădea capete !”
Sfidător, ofiţerii din garda lui Kemal armează revolverele. Se lasă o mare linişte de ghiaţă, apoi preşedintele vorbeşte, bâlbâindu-se:
„Ghazi ne deschide ochii pentru a vedea perspective de care nu ne-am dat seama. Cred c-ar fi mai înţelept să acceptăm un alt mod de a vedea lucrurile.”
Deputaţii se agită în bănci, trântesc nervoşi pupitrele, încep să vocifereze fără să se mai înţeleagă ce spun. Puţine mâini se ridică pentru a aproba cererea lui Kemal. Dar „Părintele turcilor” nu se speria de agitaţia acestor copii îmbătrâniţi. Înainte de a pune să fie evacuată sala, citeşte proclamaţia:
„Prin decizia unanimă a Marii Adunări Naţionale, care din această clipă îşi exercită autoritatea pe întreg teritoriul ţării, sultanatul este abolit începând cu această zi.”
Ambulanţa evadării
Cincisprezece zile mai târziu, un bătrânel corpolent şi chel, având funcţia de intendent al palatului, se prezintă umil înaintea generalului Harrington, Înaltul comisar britanic de la Stam-
bul.
„Implor, îi spune el, protecţia Prea Graţioasei Sale Majestăţi pentru Majestatea Sa Imperială.”
Obosit şi apatic, sultanul a renunţat la o luptă pe care nu o mai putea câştiga. Din clipa în care a intrat în posesia permisului de trecere dat de britanici, a ieşit din serai, folosind o uşă de serviciu. Coboară scara cu greu, clătinându-se, însoţit de un eunuc ce-i poartă umbrela şi caseta cu bijuterii. Cu aceste bijuterii va reuşi să-şi plătească la San Remo pensia de împărat dat jos de la putere. Un ofţer îl împinge, fără menajamente, în vehiculul ales pentru a masca evadarea sa: este o ambulanţă în care stă pitit ultimul moştenitor al „Omului bolnav”, cum i se spunea imperiului otoman. Ambulanţa demarează, îndreptându-se spre cuirasatul „Malaya”, ancorat în apele Bosforului.
Cu o lovitura de pumn în masă, Kemal Ataturk a dărâmat un imperiu care pe vremuri asediase Viena şi, timp de mai mult de două secole, făcuse să tremure de spaimă întreaga Europă.
Deşi ajunsese şeful unui partid unic, având la dispoziţie o armată ce-i era devotată în întregime, Ataturk a renunţat să mai recucerească teritoriile pierdute. Neavând intenţa de a gâdila orgoliul rănit al popotului său, a renunţat pentru totdeauna la pustiurile pământurilor arabe ce au corupt virtuţiile otomane. Turcia ideală şi virilă a lui Kemal trebuie să stea strâns unită pe asprul platou anatolian, acolo unde va face să răsară practic din nimic înverzita sa Ankară.
Nedând doi bani pe visurile de cucerire, Kemal va săpa în adâncime, dând peste cap structura socială a Turciei, codul comportamentului, obiceiurilor seculare şi calendarul…

Printr-o simplă semnătură, va modifica viaţa privată a turcilor; printr-un singur gest îi va face să renunţe la purtatul turbanului. Limba, alfabetul, vestimentaţia, nimic nu se va putea opune vocaţiei sale de magister, trimiţând la şcoală un întreg popor, preponderent analfabet. Pe un altul, aflat în locul lui, dar fără să aibă cea mai mică autoritate recunoscută şi acceptată, turcii l-ar fi spânzurat, l-ar fi sfâşiat pentru păcate cu mult mai mici. Dar acum, turcii aveau de a face cu”Ghazi”, cu „Victoriosul”, care a dat viaţă unei naţiuni din resturile imperiului otoman, pornind împreună cu ea într-o cursă contra cronometru pentru a recupera timpul pierdut.
Va muri cincisprezece ani mai târziu, după trimful din 1923, când s-a născut republica şi s-au stabilit graniţele definitive ale noului Stat, conform tratatului de la Lausanne. În acea zi de doliu, milioane de ţărani, ce dăduseră totul autocratului intransigent, în afară de asentimentul lor profund, vor uita toate sacrilegiile comise, vor uita toate bastoanele încasate, pentru a accepta cu forţa reformele sale şi, pe marginea drumurilor pline de praf ale Anatoliei, acolo unde i-a ajuns din urmă trista veste, au plâns sincer moartea eroului, a celui supranumit „Părintele tuturor turcilor”.
în acea zi, lumea a învăţat să pronunţe numele lui Hitler
Putsch-ul de la Munchen
9 noiembrie 1923
de Henri Legros
„Jos cu guvernul de la Berlin şi cu trădătorii ce ne conduc !”
„Astăzi, doar două sute cincizeci de mii de mărci. Mâine, Dumnezeu ştie cât va mai fi!
Mutilatul de război, proprietarul chioşcului unde vinde ziare şi reviste, în locul unde se întâlnesc Friedrichstrasse cu Unter den Linden, strigă răguşit, să-l audă toată lumea, preţul ziarelor de seară.
„Ach ! Lieber Gott ! Două sute cincizeci de mii de mărci ! – ofteză un domn bătrân, purtând o redingotă jerpelită – dar, suma asta era, în urmă cu câţiva ani, averea unui junker! Acum, suma asta abia-ţi ajunge ca să cumperi câteva foi de ziar, prost tipărite !”
Cu toate acestea, în acea seară de 26 septembrie 1923, lumea se înghesuie să cumpere ultima ediţie a punlicaţiei B. Z. Abend pe prima pagină aflându-se doar două rânduri tipărite cu litere mari, subliniate cu roşu: „Cabinetul Imperiului renunţă la rezistenţa pasivă din Ruhr.”
Oamenii nu prea comentează ştirea. De peste o lună de zile se aşteptau să se-ntâmple acest lucru: mai precis de când cabinetul Cuno a fost înlocuit cu cel lui Strese-mann. Chiar şi patrioţii cei mai înfocaţi şi-au dat seama că nu exista altă soluţie. Încă o dată, Germania trebuia să se recunoască înfrântă.
Totuşi, în ziua de 11 ianuarie 1923, când trupele franceze şi belgiene, din ordinul lui Poincare, obosit să tot înghită pe nerăsuflate miile de pretexte pe care i le servea Germania, ce refuza să livreze lemnul şi cărbunele, conform tratatului de la Versailles, au invadat Ruhrul, un singur strigăt la unison s-a auzit peste tot: „Nu vom ceda.” De data aceasta, comuniştii şi naţionaliştii, minerii şi baronii industriei, prusacii şi bavarezii s-au unit pentru a blestema pe asupritorul francez.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

SOCIETATEA ELECTRICA FURNIZARE SA COMUNICAT DE PRESĂ Electrica Furnizare anunţă existenţa unei tentative de phishing

BUCUREŞTI, 27 iulie 2020 –Electrica Furnizare anunţă existenţa unei tentative de phishing prin intermediul căreia clienţii sunt notificaţi cu privire la emiterea unor facturi şi îndemnaţi să facă plata acestora prin accesarea unui link reprezentând un număr de cont.Electrica Furnizare se delimitează de orice e-mail trimis în numele companiei care […]