Delir şi nebunie în perioada interbelică (XXI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Armatele otomane, în zdrenţe, au murit din cauza frigului, în trecătorile de pe înălţimile Cau-cazului ori s-au târât prin nisipurile arzătoare ale Siriei, supuse sistematic unei hărţuiri sângeroase din partea călăreţilor beduini ai lui Lawrence. Alianţa cu germanii a tras după ea Sublima Poartă, îngropând-o în dezastrul de care a avut parte Reichul imperial. O întreagă escadră britanică a aruncat ancora în Bosfor, iar navele sunt aşa de multe că abia poţi trece cu barca printre ele. Senegalezi şi Sikhşi sunt în Stambul. Galata este ocupată de francezi, Pera, de italieni.
Linguşitor cu reprezentanţii Puterilor ce au câştigat războiul, garant al ajutorului financiar acordat predecesorilor săi, sultanul mai are atâta energie cât pentru a-i denunţa şi pedepsi pe supuşii săi rebeli. Acest bătrân osos şi fantomatic, cu profil de stârc trist, cu faţa pământie şi priviri obosite, a acceptat înfrângerea, cu preţul salvării aparenţelor prerogativelor sale. Nu mai poate avea beneficii de pe urma strângerii impozitelor, dar va rămâne, conform uzanţelor, Comandorul Credincioşilor, marele Rege al celor două Mări, Spaima Lumii. Pe 10 aprilie 1920, a acceptat să semneze umilitorul tratat de la Sevre. Dintr-un imperiu, ce putea rivaliza doar el cu cel roman, învingătorii i-au lăsat numai o sută douăzeci de mii de kilometri pătraţi de mărăcini peste care suflă vântul rece al Mării Negre. Capitala şi trecătorile au căpătat statut internaţional. Britanicii au luat Mosulul, francezii, Cilicia, italienii şi grecii şi-au împărţit litoralul egeean. O Armenie independentă s-a născut la poalele Araratu-lui, iar triburile kurde au aprins focurile sfidării de pe înălţimea munţilor lor, acum interzişi turcilor.
Regimul „Capitulărilor” este menţinut şi agravat: creditorii „Omului bolnav” şi-au luat cu de la sine putere dreptul de a controla finanţele turceşti, vama şi chiar dreptul de a emite timbre poştale pentru a fi siguri că Datoria Otomană va fi achitată, că se vor plăti, fără nicio zi întârziere, cheltuielile rezultate de pe urma ocupării de către trupele învingătorilor. Parafând acest extravagant „diktat”, Mahomet al VI-lea a semnat cu mâna lui sentinţa de condamnare a propriei sale ţări.
Cu toate aceste, ceea ce se aude este vocea unei ţări întregi ce n-are de gând să moară încet, dar sigur, este glasul unui popor cu adevărat viu, ce tună şi fulgeră împotriva sultanului, la Angora, în sala degradată a unui Parlament strâns în grabă, sub flăcăruile anemice ale lămpilor cu acetilenă.
„Va lăsa Turcia ca trădătorul Vaheddin să-i fure victoria?”
Da, victoria Turciei şi încă ce victorie ! Victoria unui popor înăcrit, cu sufletul rănit, care, brusc, s-a trezit, plin de furie.
După armistiţiul de la Mudros, mergând cu pasul greoi al plugarilor, soldaţii din Balcani sau din Palestina s-au întors acasă, în satele lor, cu tălpile cizmelor găurite, cu mantalele zdrenţuite, cu puştile inutilizabile din cauza muniţiei lipsă, cu conştiinţa amorţită din cauza obositorului şi îndelungatului mers pe jos. „Nu suntem turci, suntem musulmani”, va protesta soldatul simplu, adresându-se agitatorilor, aflaţi în ilegalitate, apăruţi în oraşele din provincie, provenind din ofiţerii demobilizaţi, din învăţătorii naţionalişti sau din tâlharii ce nu s-au pocăit în totalitate.
Trăind de secole în acelaşi loc, pe un pământ pe care cu greu îl însămânţa, mergând în urma plugului său din lemn, cu brăzdarul prelucrat la foc, aşa cum îl moştenise din vremuri imemoriale, ţăranul ar fi continuat să se supună fără să protesteze, ar fi continuat să trăiască aşa cum a fost oboşnuit, fără niciun pic de speranţă, ar fi continuat să moară aşa cum numai el era capabil, fără să creară ajutorul cuiva, iar lucrurile ar fi rămas neschimbate în imobilitatea lor, dacă Aliaţii, dezbinaţi de interese personale, grăbiţi să-şi repatrieze trupele, ameninţaţi de grevele din Italia, presaţi de răscoala druzilor şi de revoltele irlandezilor, nu i-ar fi pus pe greci să acţioneze şi în afara zonei lor de ocupaţie, stabilită în jurul Smirnei, mandatându-i să reprezinte Antanta.
A fost cea mai prostă mişcare făcută de învingători. Să-i pună pe greci ! Grecii, duşmanii din totdeauna ai turcilor ! Ghiaurul, necredinciosul care de când e lumea lume a revendicat cu îndârjire Ionia cea antică, nesuportând niciodată să vadă cum turcul calcă sfidătorul pe pământul plin de istoria şi cultura greacă !… împotriva grecului ce-a profitat de noua situaţie, care a cam sărit, uneori, peste cal, un bărbat de treizeci şi opt de ani a ştiut cum să-i scoată pe turci dim amorţeală şi apatie, făcându-i să trăiască cu patimă arzătoare dorinţa de a scăpa de ocupanţi şi de sultanul trădător.
Victoria bărbatului singuratic
„Mă cunoaşteţi. Sunt Mustafa Kemal. I-am aruncat în apa mării pe invadatorii de la Gallipoli. Am salvat arama din Siria, într-un moment în care arabii ne atacau pe la spate şi ne ucideau răniţii, pătrunzând în spitale, fără să ţină cont de nimic. Sunt singurul dintre toţi generalii care nu am fost învins pe câmpul de bătăli. Iar în clipa asta, vă spun sincer că am nevoie de voi, de voi toţi, ţărani ai Anatoliei, pentru a salva patria. Fără voi nu se poate salva nicio palmă din pământul patriei ! De aceea vă spun cu tărie, credeţi-mă, nimic nu se poate face fără voi !”
Bărbatul care a vorbit este temut, admirat, dar cel mai mult îndrăgit. întrega armată turcă l-a cunoscut pe acest locotenent conspirator, ajuns căpitan, irascibil, apoi devenit general, un general incapabil să suporte să primească ordine de la miniştrii pe care-i dispreţuia. Este un bărbat singuratic, plin de amărăciune, sătul de tot ce vede în jurul lui, ce a suportat lungi perioade de disgraţie, consumate în tot atâtea nopţi albe, înecate-n alcool, printre prostituate şi jucătorii de cărţi. Este bărbatul ce a ajuns să-şi bată joc de virtute, să calce în picioare prieteniile, să dispreţuiască iubirea. Predicatorii religioşi au ajuns să-l bănuiască de ateism, deoarece cu greu ajunge să-şi ascundă dispreţul faţă de cei ce cred că sunt deţinătorii gândirii drepte, fiind astfel singurii adevăraţi credincioşi. Dar, foştii soldaţi îi vor trece cu vederea mult mai multe defecte, deoarece, în ochii lor, el va rămâne pe veci cel ce a învins corpul expediţionar al lui Churchill. Acum, în aceste momente de disperare, fostul soldat turc, redevenit ţăranul apatic, este gata să-l urmeze pe acest războinic stăpânit de pasiunea eliberării ţării sale, intolerant, care nu mai ştie de glumă. Cu faţa omului nemilos, încruntat, cu voce aspră, el îi cheamă pe toţi la arme, le cere să nu le fie teamă să-nfăptuiască ceea ce unora li se pare imposibil, pretinde, fără să clipească, că este însărcinat, chiar de sultan, să organizeze rezistenţa, sultanul despre care spune mulţimii că este „prizonierul celor ce-au ocupat ţara”.
Totuşi lucrurile nu sunt prea limpezi, dar se fereşte să dea prea multe lămuriri, presimţind că tot ce pune la cale poate fi îndeplinit. Fiu al unui foarte modest funcţionar de poştă şi al unei albaneze habotnice din Salonic, încă din primele zile după ce a intrat la Academia Militară, tânărul Mustafa a participat la comploturile Tinerilor Turci. A avut parte şi de închisoare, dar norocul lui a fost că Abdul-Hamid, neconsiderându-l prea periculos, n-a mai ordonat să fie strangulat în celulă, aşa cum s-a-ntâmplat cu mulţi alţii. Iertându-l pe acest neînsemnat ofiţer, trimiţân-du-l în Macedonia, ca să-l înveţe minte să se mai ţină de comploturi copilăreşti, fără să vrea, Sultanul Roşu a subminat tronul succesorilor săi, a provocat începutul unei revoluţii la care nu s-ar fi gândit nimeni, le-a dat turcilor un conducător şi, în plus, o nouă patrie.
Pe atunci, cuvântul „turc” era considerat, la curtea imperială a otomanilor, o jignire. AbdulHamid stătea cu revolverul în mână, gata să tragă, când îşi primea generalii în audienţă, având încredere doar în agenţii săi panislamici. Imperiul otoman era, de fapt, o singură dinastie, o singură credinţă, o singură armată şi… o imensă birocraţie – un aparat de stat ros de corupţie, fragil, pe care-l ameninţa în permanenţă, atât la Est, cât şi la Vest, trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor de pe întreg cuprinsul său. Din această cauză, Fronda Tinerilor Turci nu s-a bazat pe varianta câştigătoare a naţionalismului de teamă că va scăpa de sub control arabii şi popoarele din Balcani.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Umbrele (ne)văzute ale înserării În umbra îngerului, de Virginia Mateiaş, Editura ASLRQ, 2019

Un poet nu se poate muta sau transporta în totalitate din tiparul în care s-a aşezat, în care şi-a turnat şi şi-a desăvârşit formele. De aceea, de foarte multe ori, găsim în manifestările lor, ale poeţilor, forme mai mult sau mai puţin vizibile ale acestui efort, ale efortului de a […]