Delir şi nebunie in perioada interbelică (XX) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
A doua zi, squadristi vor defila timp de cinci ore, la piazza del Popolo şi la Pincio, în faţa familiei regale, în pas ordonat, având înaintea lor trei generali îmbrăcaţi în cămăşi negre, cu chipiul militar pe cap, cu braţul ridicat, imitând salutul pretorienilor. Dar, în seara aceleiaşi zile, în trenuri speciale, procurate cu ajutorul armatei, încadraţi discret de carabinieri, squadristi vor părăsi Roma, aceşti pretorieni devenind indezirabili pentru şeful lor, iubitor de ordine şi disciplină.
„Viva il Re ! Viva il Duce ! Viva l’Esercito!”
La căderea serii, capitala este mahmură de excesul de entuziasm, este răguşită de cât a strigat. în jurul orei opt seara, Mussolini prezintă regelui lista guvernului pe care-l va conduce. A schimbat cămaşa, a împrumutat butonii de manşetă de la Rossi şi un joben de la un necunoscut elegant din Roma cu care se intersectase întâmplător. Jumătate dintre miniştri sunt fascişti, dar garantează pentru ei doi liberali, doi democraţi, doi popolari şi mai ales doi foşti şefi de stat major din timpul Primului Război Mondial.
Vittorio-Emmanuele al IlI-lea este de acord cu alegerea „preşedintelui” – aşa cum îi va spune Ducelui în timpul furtunoasei lor asocieri politice.
Insurecţia, care n-a fost decât o revoluţie de palat, a triumfat. Jocurile au fost făcute, înţelegerile i-au mulţumit pe toţi, departe de ochii mulţimii. Totul a fost stabilit doar de doi bărbaţi care, timp de douăzeci de ani se vor suporta din interese personale. Era un fel de diarhie simbolizată de două imnuri rivale.
în seara zilei de 30 octombrie nimeni nu era păcălit de povestea marşului asupra Romei, dar foarte puţini realizau ce drame va declanşa această legendă triumfalistă. în crtiere muncitoreşti de pe celălalt mal al Tbru-lui, unde nimeni nu a mişcat un deget cât timp a avut loc „revoluţia”, neputinţa este compensată prin spiritul de umor şi ridicarea din umeri:
„Fiecare crede că-l călăreşte pe celălalt, Buffone pe Baffone, bufonul pe mustăcios…”
„Pentru un rege, atentatul este ca un accident de muncă”, va spune Ducele, plin de nervi, devenind celebru cu această remarcă.
Cum va putea să uite sfidarea de care a avut parte, cum ar putea să-i uite pe aghiotanţii cu eşrfele albastru ciel, care l-au făcut să aştepte, în anticameră, plin de nervi şi nerăbdare pe el, viitorul şef al guvernului? Are impresia că aghiotanţii sunt scoşi din sărite mai mult de felul cum este îmbrăcat, trecutul său neimpresionându-i cu nimic… Pe sub o jachetă împrumutată, Mussolini poartă o cămaşe neagră: a scos-o în ultima clipă din valiza din rafie, cu câteva clipe înainte ca trenul să oprească în gară…
„Rog pe Maiestatea Sa să mă scuze că mă prezint în faţa sa, îmbrăcat în uniformă, dar tocmai am terminat o bătălie pe care n-am putut-o evita. Sire, am luptat cât s-a putut, dar nu am cedat. Din fericire, n-a curs o picătură de sânge de italian.”
La ora unsprezece şi un sfert, eroul putând ghetre albe, cu melonul în mână, se înclină în faţa suveranului mic de statură, care dă mâna cu el. Cronica vremii va pune pe seama sa aceste cuvinte:
„Sire, vă aduc Italia lui Vittorio Veneto, impusă de noile victorii obţinute !”
Rgid şi crispat, regele îl invită pe Mussolini să ia loc pe o canapea roşie. Are în faţa ochilor un individ ce-l obligă să accepte circumstanţele, nedându-i loc de întors. Este tipul de om cu care nu este obişnuit, el având contact doar cu ofiţeri de carieră sau cu burghezi înstăriţi… Niciodată, de când e, nu a fost nevoit să discute cu oameni ca Mussolini… Regele, fiind mic de statură, se aşează pe marginea fotoliului ca să poată atinge podeaua cu tălpile. Ştie că, dacă, din netenţie, se lasă pe spate, sprijinindu-se pe spătar, picioarele îi vor rămâne suspendate în aer. Mussolini îi vorbeşte cu înflăcărare… Fără să fie impresionat de retorica Ducelui, monarhul îl întrerupe, neîncrezător, meticulos, dar deja liniştit de asigurările ce i se dau: printre viitorii miniştri, Ducele îl menţionează pe generalul

Diaz, pe ducele de la Victoire şi pe amiralul Thaon di Revel, duce de la Mer. în sinea sa, regele răsuflă uşurat. în viitorul guvern vor fi şi cei pe care se va putea baza.
La prânz, părăsind Palatul, Mussolini le spune adepţilor săi ce-l aşteptau nerăbdători, stând îngrămădiţi pe scările reşedinţei regale:
„Peste câteva ore, am să vă dau nu un minister, ci un întreg guvern.”
Pe un ton scăzut, chiar foarte scăzut, enervat de interesul pe care l-a avut Regele pentru amănuntele referitoare la problemele Statului, îi şopteşte secretarului său, Cesare Rossi:
„Ce m-a mai călcat pe nervi, regele ăsta ! E curios ca fata mare !”
Scurtă bibliografie
Paolo Monelli: Mussolini, micul burghez (Gallimard, 1955).
Rachele Mussolini: Soţul meu, Ducele (Fasquelle, Paris 1958).
Benito Mussolini: Fascismul, doctrină şi instituţii (Denoël şi Steele, Paris 1933).
Emil Ludwig: Interviuri cu Mussolini (Albin Michel, Paris 1932).
Curzio Malaparte: Tehnica loviturii de Stat (Grasset, Paris 1931).
Amilcare Rossi: Naşterea fascismului. Italia între 1918 – 1922 (Gallimard, Paris 1938).
Marcel Ouessant: Revoluţia cămăşilor negre(Plon, Paris 1935).
Pietro Nenni: Şase ani de război civil în Italia (Valois, Paris 1930).
Daniel Guérin: Fascismul şi marele capital (Gallimard, Paris 1945).
Domrnico Bartoli: Victor-Emmanuel (Sfelt, Paris 1946).
Articole din presa italiană şi franceză.
Revoluţia lui Ataturk
de André Falk
Un bătrânel fuge cu ambulanţa, având o casetă la subţioară: este ultimul sultan
„Abdicarea ! Să fie dat jos de pe tron ! Poporul vrea să plece unde-o vedea cu ochii!”
Ca să-l alunge de la putere pe sultanul considerat trădătorul naţiunii, oameni de frunte din politica şi armata turcă s-au răsculat.
în ziua de 30 octombrie 1922, în clădirea degradată din Angora, s-a întrunit primul Parlament turc, născut din valul imens de rezistenţă la adresa ocupantului. Nimeni nu ia apărarea lui Mahomet al VI-lea, „omul englezilor”, cel ce a capitulat necondiţionat, scoţând la mezat, pentru a-şi salva tronul, resturile imperiului.
„Umbra lui Dumnezeu pe Pământ” – era unul din multele titluri protocolare pe care le avea sultanul pitit acum în seraiul din Stambul, protejat de baionetele britanice, ajuns o umbră palidă a glorioşilor săi strămoşi, viteji mânuitori de sabie care, pe vremuri, cu steagurile lor împodobite cu capul de lup, au venit din stepele mongole pentru a ridica corturile din păr de cal, pe platoul anatolian. Cel de-al treizeci şi şaptelea Osmanli a acceptat să devină ostatecul şi complicele învingătorilor ce s-au îngrămădit la căpătâiul „Omului bolnav” muribund, pentru a-i goli sipetele şi pentru a lua fiecare o bucată cât mai mare din teritoriul său.
„Cel ce a semnat tratatul ruşinii nu merită să poarte ilustrul nume de «Fatih» !”
„Fatih”, „Cuceritorul”, aşa fusese denumit, în urmă cu cinci secole cel ce cucerise Con-stantinololele, Mahomet al II-lea. Şi tocmai acest titlu glorios şi l-a însuşit prinţul Vaheddin, în 1918, în prima zi a unei guvernări ce a fost un lung şir de dezastre şi umiliri.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Anunţ

Anunţ public privind solicitare de emitere a Acordului de MediuSC ENGIE ROMANIA SA prin SC GAZ INSTAL PROIECT DÂMBOVIŢA SRL pentru BLEAU LONGIN VALENTIN, cu domiciliul în Bucureşti, sect. 4, str. Mărăşeşti, nr. 4-6, anunţă publicul interesat asupra luării deciziei de emitere a acordului de mediu pentru proiectul Extindere reţea […]