Delir şi nebunie în perioada interbelică (XLVIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
în ciuda acestei unaninităţi, un om nu este cuprins de disperare: este domnul Foliarani.
Domnul Aldino Foliarani este fondatorul Comitetului de apărare a lui Sacco şi Vanzetti. Este înalt, slab, pune pasiune în ceea ce face. Foliarani ştie că în Statul Massachusetts jurisprudenţa permite ca, din clipa în care este stabilită vina inculpaţilor, să poate începe un al doilea proces. Acest al doilea proces se bazează pe noi pledoarii, pe constatări, pe însemnări, memorii, apeluri, respingeri de probe. Toate procedeele folosite sunt bune pentru amânarea deznodământului, pentru obţinerea unei noi sentinţe. Cu toate acestea procesul devine greoi. Sunt prezentaţi noi martori. Sunt reluate şi analizate declaraţilor primilor martori. Sunt luate la bani mărunţi, discuţiile se lungesc. Se ajunge de la luni de despicat firul în patru, la ani de analizare a declaraţiilor. Dezbaterile se întind mai mult sau mai puţin după cât de buni de gură şi încăpăţânaţi sunt avocaţii.
Tot mai mult domnii Vahey şi Doviglio Govoni lasă impresia că nu sunt în stare să facă faţă luptei încrâncenate declanşată de proces. Domnului Foliarani nu-i place cum se comportă cei doi avocaţi. Se analizează cum au fost cheltuiţi bani: se constată că cea mai mare parte a fondurilor strânse de la muncitori au dispărut.
” – Am avut cheltuiele, foarte multe cheltuieli, spune domnul Vahey.

  • Cheltuieli! Aldino Foliarani explodează. Toată lumea v-a văzut cum veneaţi la tribunal, fumând trabucuri, coborând din maşini noi, cumpărate din banii emigranţilor italieni. Astea sunt cheltuielile pe care le-aţi făcut. Dacă v-aţi fi dat osteneala, cât de cât, să studiaţi dosarele celor doi, nimeni n-ar mai fi zis nimic!”
    Dar ceva mult mai grav s-a întâmplat. Domnul Foliarani a descoperit că domnul Vahey îşi ve deschide un cabinet de avocatură la New York.
    ” – De unde bani?
  • I-au fost daţi de un asociat.
  • Cine?
  • Domnul Katzmann.
  • Katzmann!”
    De cum a aflat numele, domnul Foliarani vine de acasă. Katzmann este unul dintre principalii acuzatori ai lui Vanzetti.
    ” – Am fost duşi cu preşul, spune Foliarani. Trebuie reluat procesul, să pornim din nou, de la zero, să demonstrăm că probele sunt aranjate pentru ai scoate vinovaţi pe cei doi, cu orice
    preţ.”
    Afacerea este încredinţată unui fost procuror, avocatul Hill şi avocatului Mas-munno. Cei doi încep să analizeze dosarul ce are deja şapte mii de pagini. Acţionează fără să mai piardă vremea.
    Cei doi sunt de părere că trebuie urgent să se creeze un curent de opinie. Procesul Sacco-Vanzetti nu prea a făcut valuri. Pentru americani, cauza Sacco-Vanzetti este deja moartă. în Europa, reacţia este destul de slabă. Anarhiştii nu sunt o forţă politică importantă. Comuniştii ar trebui să se implice. Dar Moscova începuse deja să-i vâneze pe cei cu gândirea prea liberă. într-un comunicat bolşevic chiar se precizează: „Proletarii nu trebuie să uite că este vorba de doi anarhişti, iar anarhismul a făcut mai mult rău cauzei eliberării muncitorilor decât ţarismul.”
    Pentru a crea un curent de opinie, pentru a trezi interesul, emoâia colectivă, Sacco şi Vanzetti intră în greva foamei. Ziarele primesc comunicate.

Ziua a şasea. Ziua a şaptea. Vanzetti renunţă la greva foamei. Marele public este uimit, pasionat, excitat, începe să reacţioneze din cauza acestei îngrozitoare lupte a unui prizonier ce transformă moarte sa într-o armă îndreptată împotriva călăilor săi. Vor rezista? Nu vor rezista? „De douăsprezece zile, Nicola Sacco refuză să mănânce.” Titlurile ziarelor devin din ce în ce mai mari. Reporterii tuturor publicaţiilor americane invadează străzile Ply-mouthului. Dincolo de aspectul politic şi judiciar al procesului, apare un alt aspect, uman, ce înduioşează femeile. De când stă în spatele gratiilor, soţia lui Sacco a născut o fetiţă, Ines. Cu nou-născutul în braţe, cu micul Dante agăţat de fusta sa, Rosa Sacco face piaţa. Are o atitudine imperială. Răutatea unora nu a reuşit să-i afecteze nobleţea trăsăturilor feţei. Niciodată nu s-a plâns nimănui. Când este întrebată de reporteri, ea răspunde cu blândeţe:
” – Sacco nu este vinovat. în ţara libertăţii, un nevinovat nu poate fi asasinat cu sânge rece.”
A optsprezecea zi de greva foamei. Sacco stă nemişcat în pat. Faţa i-a devenit pământie. Nu mai răspunde la nicio întrebare. Doctorul devine îngrijorat, îl alertează pe directorul închisorii.
” – Dacă deţinutul Sacco nu este imediat îngrijit, nu-mi mai asum răspuderea pentru el.”
Avocaţii intervin. La fel şi guvernul „care nu are nevoie de martiri”, la fel şi Rosa Sacco ce imploră autorităţile să nu-l lase pe soţul ei să moară. Toţi sunt de acord cu ceea ce trebuie făcut. Sac-co va fi obligat să mănânce. Patru gardieni îl ridică din pat, îl pun pe un scaun, îi desfac picioarele, îi leagă mâinile în spatele spătarului. I se dă cu brutalitate capul pe spate. I se astupă nasul. Metoda este clasică: pentru a respira, rebelul va deschide gura. Sacco se înroşeşte, devine violet, dar nu deschide gura. Leşină de trei ori, dar tot nu deschide
gura.
” – Trebuie să-i scoatem dinţii din faţă. Numai aşa-l putem hrăni”, spune directorul.
Doi bărbaţi îl apucă zdravăn de cap. îi este strunsă fruntea cu o centură de poliţist, gâtul, cu un garou. Sacco nu amâncat nimic de trei săptămâni. Cu toate acestea mai are putere să se lupte, mişcă capul, refuză bara ce i se strecoară între dinţi, rănindu-i gingiile. Sângele îi ţâşneşte din gură. Reuşesc până la urmă să-i bage în gură un aparat dentar pe care-l transformă în pârghie, îi deschid larg gura. Sacco are ochii larg deschişi, lacrimile-i curg abundent pe obraji. Se uită fix la ajutoarele de gardian ce se apropie de el cu o sondă esofagiană. Nu mai poate face nimic. Se sufocă, pe nas îi ţâşneşte o parte din ciorba ce-i curge pe gât, scoate ţipete înfundate, este învins.
Abia se mai potoleşte emoţia provocată de starea celor doi deţinuţi, că avocaţii apărării pornesc atacul.
” – Iată dovada nevinovăţiei clienţilor noştri, spun ei. Vă prezentăm mărturia unui dintre adevăraţii bandiţi de la South-Baintree.”
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Selecţie în vederea constituirii Corpului de profesori evaluatori pentru examenele şi concursurile naţionale (CPEECN)

Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lansat pe 17 septembrie, prin Centrul Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie (CNPEE), apelul de selecţie destinat cadrelor didactice care doresc să facă parte din Corpul de profesori evaluatori pentru examenele şi concursurile naţionale(CPEECN).CPEECN se constituie ca grup de profesori, organizaţi pe discipline de […]