Delir şi nebunie în perioada interbelică (XLVI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_


” – Să intre domnul Edmundo La Vanzie.”
Cantonierul de la trecerea de nivel al căii ferate pe traseul New York – New Haven intră având şapca in mână. Poartă toate decoraţiile primite în război şi spune crezul său patriotic.
” – Când stăteam în noroiul din Argonne, într-un fel, acolo, ne luptam ne luptam pentru italienii care puteau să se gândească că în America trăiau alţi italieni ce refuzau să plece să lupte pe front, italieni ce aveau arme pe care le foloseau împotriva americanilor de treabă doar pentru a-i prăda şi ucide!”
Judecătorul Thayer îl aprobă dând din cap. La Vanzie relată cum s-a întâmplat incidentul de la canton. Aştepta să treacă trenul „ora paisprezece şi patruzeci şi opt” ce întârzia.
La barieră se oprise un Buick mare de culoare neagră, şoferul cerându-i să ridice bariera.
” – Câţi oameni erau în maşină?

  • Cinci.
  • Aţi văzut bine?
  • Desigur. Puteţi să mă credeţi. Am ochiul format.
  • Continuaţi.
  • Un bărbat m-a ameninţat cu pistolul.
  • Cine?
  • Un bărbat ce stătea în spatele şoferului.
  • La interogatoriu aţi declarat că şoferul v-a ameninţat.
  • M-am înşelat. Oricine se poate înşela când trece prin ce am trecut eu!… Dar m-am gândit, am refăcut în minte ce s-a întâmplat şi mi-am amintit că şoferul doar m-a privit.
  • I-aţi putea recunoaşte pe cei cinci din maşină?
  • Nu, domnule.
  • Dar pe unul dintre cei cinci?
  • Da, domnule.
  • Pe cine?
  • Pe şofer.
  • Puteţi să ne spuneţi care dintre cei doi acuzaţi era şoferul?
  • Da, domnule.”
    Edmundo La Vanzie se ridică în picioare pe mica estradă unde se afla. ” – Acesta!”
    Cu degetul îl indică pe Bartolomeo Vanzetti care, revoltat, se ridică în picioare. De când este închis, a slăbit, dând impresia că este mai înalt, dar şi mai bătrân. Are treizeci şi trei de ani, dar pare de cincizeci. Se sprijină de masă, cu pumnii strânşi de furie. Pielea feţei îi devine cenuşie, maxilarul îi tremură, dar, cu o voce calmă, spune:
    ” – Nu. Minţiţi. Nu ştiu să şofez. N-am condus în viaţa mea nicio maşină.”
    Tonul vocii creşte în intensitate, vibrează, umple sala de judecată din Dedham. Este un strigăt, primul strigăt dintr-o afacere ce va lua o amploare pe care nimeni nu o bănuia.
    ” – Sunt nevinovat. Nu numai că nu am comis cele două crime ce sunt puse pe seama mea, dar toată viaţa mea, de când trăiesc pe acest pământ, nu am furat, nu am ucis, nu am făcut vărsare de sânge. Mereu m-am luptat să nu mai aibă loc crime, nicăieri în lume… „
    Nervos, judecătorul loveşte de două, trei ori cu ciocănaşul din lemn.
    ” – Ajunge, ţipă el. Legea americană interzice inculpaţilor să vorbească când sunt interogaţi martorii.
  • Legea americană! murmură Vanzetti… Vreţi să ne faceţi praf! Vreţi să ne închideţi gura! Acesta este

adevărul.”
Vanzetti se aşează.
Urmează un alt martor, Reed. El a văzut doar patru persoane în maşina ce plecase de la locul faptei. L-a recunoscut pe Vanzetti.
” – Era pe bancheta din spatele şoferului, declară el. Vorbea o engleză perfectă.
Or, se vedea clar că engleza vorbită de Bartolomeo era presărată de italienisme, iar accentul era foarte evident.
Mai este adus la bară un pielar: Lewis Pelser. A fost martor la crimă. Interogat de poliţie, chiar în momentul arestării lui Sacco şi Vanzetti, nu i-a identificat. După patrusprezece luni, îi revine memoria: îi recunoaşte pe cei doi ca fiind autorii crimei. Spune că erau doar patru bărbaţi în maşină. Vanzetti stătea în dreapta şoferului. Sacco avea un revolver în mână.
Apărarea nu mai spune nimic. Domnii Vahey şi Doviglio Govoni nu prea mai pun suflet în apărarea celor doi inculpaţi. Dacă ar fi cercetat mai mult, ar fi aflat că Pelser, ce lucra într-o fabrică de încălţăminte ce avea legături de afaceri cu Slatter şi Morrill (firma de la care fuseseră furaţi cei cincisprezece mii de dolari, unde erau angajaţi Par-menter şi Berardelli), fusese concediat. Timp de mai multe săptămâni a stat fără să lucreze. Din momentul în care a fost reangajat, i-a revenit memoria, iar amănuntele au fost foarte precise.
în replică, apărarea aduce la bară martorii pe care îi are la dispoziţie. în data de 15 aprilie, Sacco era la Boston. Fusese la consulatul italian pentru a obţine un paşaport.
” – La ce oră a fost la consulat?

  • La ora paisprezece şi cincisprezece minute. Cu trei sferturi de oră înainte de comiterea crimei.
  • Cine l-a văzut?
  • Un angajat al consulatului.
  • Un italian?
  • Da, domnule… „
    Treizeci de persoane au declarat că pe 15 aprile, Vanzetti vindea peşte pe străzile din Plymouth, la mare distanţă de South-Baintree.
    ” – Desigur, martorii sunt italieni?
  • Da, domnule.”
    Judecătorul Thayer zâmbeşte. Să nu uităm că în Statele Unite, din 1802, când preşedinte era jefferson, judecătorii sunt aleşi. Dacă majoritatea alegătorilor Statului este democrată sau republicană, liberală sau puritană, anti-rasistă sau rasistă, judecătorul va fi republican sau democrat, liberal sau puritan, antirasist sau rasist. Judecătorul va fi creaţia majorităţii, va gândi ca această majoritate, va judeca cum vrea majoritatea să fie judecat un proces. Or, majoritatea din Massachusetts vrea cu orice preţ să se termine cu aceste hoarde de italieni care au ajuns să scoată pistilul pe străzile liniştite ale oraşului…
    Verdictul nu va mira pe nimeni.
    Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Evadările necesare case, turnuri şi biserici, Ordinul Arhitecţilor din România, arhitect Emil Stănescu, Târgovişte

Clădirile dau la o parte bucăţi mari de aer, se aşază pe fragmente de spaţiu şi se arată dezinvolt privirilor care le întâlnesc, care le văd şi care, mai târziu, simt nevoia să le revadă, să le redea noua dimensiune, cea din momentul noii întâlniri, al acelei întâlniri, ultima, care […]