Delir şi nebunie în perioada interbelică (XLIV) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator
„Cunoaştem cazuri dramatice, va spune mai târziu Bartolomeo Vanzetti, referindu-se la persoane ce au avut parte de interogatoriu de „gradul trei”. Este vorba de Ettor Giovanniti, de Centralia, de John Hallstrom. Avem toate motivele să fim îngroziţide ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu fraţii noştri, din motive personale şi istorice. Ştim că în timpul recentelor arestări în masă pentru deportare, mulţi nefericiţi au înnebunit sau şi-au pus capăt zilelor din cauza relelor tratamente de care au avut parte din partea poliţiei… Am fost hăituiţi mai rău ca criminalii.”
Din punct de vedere al legislaţiei americane, Vanzetti, Sacco şi prietenii lor, prin ceea ce făceau sau puneau la cale, erau nişte criminali. în decembrie 1915, au declanşat o grevă la „Plymouth Cordage Company”. Timp de mai multe luni, în timp ce ordinele veneau din toate părţile, porţile uzinii au rămas închise. Manifestaţii ce se lăsau cu bătăi de stradă, organizarea de pichete de grevă, mitinguri, ajutorarea familiilor celor aflaţi în grevă: Sacco şi Vanzetti au ieşit în evidenţă, fiind implicaţi în toate aceste activităţi. Aşa cum s-a întâmplat până la urmă şi la Genova, la Milano, poliţia i-a luat în vizor. După ce s-a terminat greva, cei doi au fost concediaţi. Sacco, ce nu vorbea niciodată la mitinguri, a ieşit mai puţin în evidenţă, motiv pentru care şi-a găsit un loc de muncă: supraveghetor de noapte la fabrica de încălţăminte Kelly din Soughton, în apropiere de South-Baintree. Vanzetti nu a fost aşa de norocos. Şi-a reluat viaţa de vagabond. Spre sfârşitul războiului, pentru a scăpa de înrolare, a fugit în Mexic, unde a stat câteva săptămâni.
” – Credeţi că trebuie să fugiţi din ţara care va primit, chiar în momentul când aceasta are neapărat nevoie de dumneavoastră? a fost întrebat Vanzetti.

  • Nu cred că războiul este necesar pentru rezolvarea conflictelor”, a răspuns el.
    La sfârşitul anului 1918, revenise la Plymouth şi, pentru a nu mai avea din nou parte de „viaţa de ocnaş din uzină”, după cum va spune mai târziu, a devenit negustor de peşte. Era văzut străbătând străzile, împingând o tarabă pe roţi unde, expuse pe frunze de ferigă, oferea spre vânzare produsele apreciate de consumatori pe care i le ofereau apele golfului: moluşte, scoici comestibile, crabi, toate umplute cu condimente. Când clienţii erau mai puţini decât scoicile de pe tarabă, Bartolomeo se aşeza pe trotuar, scotea o carte din buzunar şi începea să citească: Spencer, Divina Comedie, Confesiunile sfântului Augustin.
    Vanzetti se schimbase. Era mai puţin exuberant. Oare viaţa era aşa de simplă, cum afirma doctrina libertină? Tot mai mult începe să se întrebe, referitor la acest aspect. Mama sa murise, iar acest fapt îl afectase. Amintirea Italiei începuse tot mai mult să nu-i mai dea pace.
    într-o duminică, când lua masa la familia Sacco, Rosei i se păru că este prea îngândurat.
    ” – La ce te gândeşti, Barto? l-a întrebat ea. Pari trist…
  • Mă gândesc la locul unde m-am născut. La căsuţa noastră unde a murit mama.
  • Toţi sunteţi la fel. Nu ezitaţi să daţi foc lumii întregi, să ucideţi în numele ideilor ce le aveţi în minte. Aveţi impresia că nicio lege nu este bună, că niciun obicei nu merită să fie respectat şi deodată vă daţi seama că timpul a trecut şi odată cu el şi tinereaţea voastră, brusc vă aduceţi aminte de casa unde v-aţi născut, de rude, de părinţi şi ochii sunt plini de lacrimi.
    Ieri, Nicola m-a luat în braţe. M-a privit şi mi-a zis:
  • Crezi că vom mai revedea Foggia?” Viaţa de exilaţi devenea tot mai grea

pentru ei. Sacco vorbea foarte prost engleza iar Vanzetti nu putea să-l înţeleagă când începea să vorbească prea repede. Banii se câştigau mai greu în comparaţie cu perioada când a fost război. în plus, revoluţia rusă şi frica de bolşevici le făcea viaţa grea.
Iar în Massachusetts situaţia era aceiaşi ca peste tot în Statele Unite. Războiul şi industrializarea au schimbat înfăţişarea acestui Stat, dar nu şi mentalitatea lui. Indiferent de transformările suferite, Massachusetts rămăsese acelaşi ţinut cu gândire şi apucături burgheze. Şi cel mai modest gentlemen era capabil să vorbească în greaca veche sau în latină, dar întorcea scârbit capul când auzea în stradă engleza vorbită cu greşeli de un emigrant. Excesele, culorile ţipătoare, gălăgia, moravurile emigranţilor italieni, absolut totul şoca până la a deveni insuportabil pentru această populaţie de puritani care pe vremuri arunca cu pietre în femeile presupuse vrăjitoare pentru a le împiedica să zboare, călare pe coada măturii.
Aşa de mare era intoleranţa lor religioasă încât ajunseseră să-i considere chiar şi pe irlandezii catolici „insuportabil de zgomotoşi”. Vă daţi seama ce reacţie au putut avea când au avut de a face cu anarhiştii!
Sacco şi Vanzetti n-au avut nicio şansă în faţa acestor oameni. Prietenul lor Salcedo a fost arestat la începutul primăverii anului 1920. Pentru a convinge lumea că trebuie eliberat, Vanzetti a distribuit pliante, a organizat mitinguri. în data de 9 mai urma să mai aibă loc o reuniune în Brockton, când pe 5 s-a aflat despre sinuciderea lui Salcedo.
” – L-au ucis, a spus Sacco. Rosa începe să fie îngrijorată. îi întreabă pe cei doi dacă n-ar fi mai bine să scape de ziarele anarhiste din debara.

  • De acord. Vom lua maşina lui Boda…”
    O idee ce le-a fost fatală, făcând din ei candidaţi siguri la ocuparea scaunului electric.
    Martorii ciudaţi din Dedham
    ” – Să intre Mary E. Splaine.”
    Nici n-a mai fost nevoie ca judecătorul Thayer să bată cu ciocanul din lemn: de cum a tăcut, imediat s-a făcut linişte în sala tribunalului din Dedham. Era clipa pe care o aşteptau cu toţii. Mary E. Splaine era pric-ipalul martor în procesul ce opunea Statul Massachusetts lui Sacco şi Vanzett.
    Au trecut mai mult de cincisprezece zile de când au început audierile. în data de 24 mai 1921, o mulţime plină de furie, agitată s-a îngrămădit în incinta rezervată publicului. Citirea actului de acuzare a fost ascultată într-o tăcere totală de auzeai cum zboară musca. După terminarea lecturii, lumea a-nceput să strige:
    ” – Să fie condamnaţi la moarte ! Să fie condamnaţi la moarte !”
    Sacco, în picioare, în banca acuzaţilor, stă nemişcat, îmbrăcat într-un costum gros de culoare negră. Este calm. Vanzetti, în ceea ce-l priveşte a întors capul spre mulţime, mirat de ceea ce-i auzeau urechile. Pentru un moment, a privit fix feţele schimonosite de ură, pumnii îndreptaţi câtre el. S-a observat cum i s-au crispat buzele sub mustaţa sa mare.
    Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢă, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. în perioada 19 – 21 august şI după 3 septembrie, tehnoredactarea a fost asumată de Elena Toma.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Evadările necesare case, turnuri şi biserici, Ordinul Arhitecţilor din România, arhitect Emil Stănescu, Târgovişte

Clădirile dau la o parte bucăţi mari de aer, se aşază pe fragmente de spaţiu şi se arată dezinvolt privirilor care le întâlnesc, care le văd şi care, mai târziu, simt nevoia să le revadă, să le redea noua dimensiune, cea din momentul noii întâlniri, al acelei întâlniri, ultima, care […]