Delir şi nebunie în perioada interbelică (XLIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Din clipa când este sigur că s-a făcut bine, plecă din nou din sat. Genova îi este interzisă: se va duce la Torino. Deja este urmărită orice mişcare face. Este cunoscut ca agitator, anarhist, minte înfierbântată. Găseşte uşor de lucru deoarece este un muncitor priceput. Dar de fiecare dată, după două sau trei zile este chemat de patron. îi pare rău, dar nu-l mai poate păstra. Ştiţi, poliţia mi-a atras atenţia că…
Cu toate necazurile de care are parte, Vanzetti nu se lasă. Se zbate, se duce unde poate, doar să aibă de lucru. Cu toate acestea, zi după zi, laţul se strânge tot mai mult în în jurul gâtului său. în curând, niciun brutar nu-l mai angajează. De nevoie, toarnă betoane, este ajutor de zidar, cară pachete, baloituri,
” – Vei fi capabil să înduri toate suferinţele de pe lume pentru cauza noastră?” îl întrebase Mazotti.
Deja ştie ce este suferinţa. Când îi este foame, cântă. Fuge în munţi pentru a dormi liniştit. Continuă să creadă că omenirea va cunoaşte epoca de aur a prosperităţii. Dar privirea i-a devenit mai dură, mai fixă, obrajii încep să fie supţi. în curând nu mai găseşte de lucru. Trece graniţa în Franţa. Poliţia îl prinde şi-l trimite înapoi. Simte că este hăituit, un urmărit internaţional. Din acel moment se hotărăşte să plece în America, ‘Ţara oamenilor liberi”.
într-o dimineaţă din iarna lui 1909, de pe un vapor plin cu emigranţi, un bărbat păşeşte pe cheiul din New York. Este slab. Are o mustaţă mare pe o faţă suptă de lipsuri. în spinare are un sac din pânză. înmânează actele vameşului, spunându-i:
” – Bartolomeo Vanzetti.”
Sacco, părintele liniştit al anarhiei
După cinci ani.
După zece ore de muncă, Vanzetti, rupt de oboseală, se îndreaptă spre ieşirea fabricii „Plymouth Cordage Company” când Rangio, un tovarăş, îl acostează:
” – Vanzetti, faceţi cunoştinţă cu Nicola Sacco.”
Vanzetti se uită la necunoscut.Imediat, oboseala îi dispare. Asta era firea lui Bartolomeo Vanzetti: se entuziasma repede dacă-i plăcea de cineva de la prima vedere, era sensibil şi reactiona imediat dacă era impresionat de cineva sau de ceva, iar omul din faţa sa chiar că-i plăcea. Era mic de statură, lat în umeri, solid. Pe frunte începuse să-şi facă apariţia un început de chelie. Obrajii, raşi fără milă, erau uşor iritaţi. Avea pleoapele lăsate peste ochi ca şi cum lumina îl deranja, capul uşor înclinat spre umărul drept. Dae ceea ce-ţi atrăgea privirea era bărbia pătrată, puternică, în mijlocul căreia se afla o gropiţă. Degaja, din felul lui de a fi, impresia că este un om modest pe care te poţi baza.
Cu o voce blândă ce contrasta cu aspectul său fizic, Sacco îi spune lui Vanzetti:
” – Am auzit multe vorbindu-se despre dumneavoastră.”
Vanzetti râse. Nu-i displăcea să fie în centrul atenţiei oamenilor. De cinci ani, de când se deplasa peste tot prin America. imaginaţia bogată de care dădea dovadă, apărarea Cauzei cu un entuziasm debordant şi molipsitor, generozitatea sa, gustul pentru gesturi spectaculoase, toate aceste forme de manifestare publcă îl făcuseră foarte popular printre italieni. Docher, curier, administator de hotel, vânzător de ziare, tăietor de lemne, vânzător ambulant, toate aceste meserii l-au făcut să fie foarte sigur de el, să aibă capacitatea de a convinge pe oricine. Norocul în viaţă nu l-a ocolit. Cu Juanita Lopez-Dominguez a avut parte de o iubire fierbinte. Juanita era dresoare de lei. înfrunta lei în arenă, purtând joben şi cizme de jocheu. împreună, au bântuit toate Statele din Sud. Vanzetti se dădea în spectacol folosind o engleză stâlcită, dar foarte sugestivă, trezind imaginaţia spectatorilor. Jocul său de scenă era aşa de uimitor că la Chicago o misterioasă necunoscută i-a transmis un bilet: „în seara asata, după spectacol, o maşină vă v-a aduce la mine acasă.” în seara respectivă, Bartolomeo a părăsit-o pe dresoare care, de furie, a deschis cuşca leilor, lăsându-i liberi. Pompierii şi-a petrecut toată noaptea alergând după lei ca să-i prindă.
Altă fire de om era Nicola Sacco. Nu avea capacitatea de a cuceri repede oamenii, nu era nici extravagant în comportament. Era taciturn, calculat, nu venise în America pentru a scăpa de urmărirea poliţiei, ci pentru a trăi mai bine decât trăia la el

acasă. Se născuse în 1891, la Foggia, în regiunea Puglia. De meserie cizmar, se însurase cu Rosa, o italiancă cu un trup splendid, părul negru şi pielea albă ca laptele. După ce a sosit în New York, s-a stabilit în Massachusetts, la Plymouth. Locuinţa cochetă pe care o deţineau, avea ferestrele spre piaţă. în 1913 li s-a născut un fiu căruia i-au dat numele Dante.
” – Bartolomeo Vanzetti, ai ceva timp liber? l-a întrebat direct Sacco, când s-au întâlnit prima dată.

  • Liber? Păi asta este singurul motiv pentru care trăiesc.
  • Vrei să serveşti cina la mine acasă?…” întins pe patul din celula sa din South-Baintree,
    Vanzetti rememorează întâlnirea din acea seară.
    Copilul dormea într-un leagăn acoperit cu creton roz. Alături, stând dreaptă pe scaun, Rosa broda o fustă. Sacco îşi pusese o haină de interior din catifea maro ce strălucea în lumina lămpii. Aşa a început
    totul.
    Bartolomeo a spus-o de multe ori: nimic pe lumea asta nu putea să dea peste cap viaţa liniştită a lui Nicola Sacco. Anarhiştii, care-şi făcuseră un scop în viaţă din provocarea dezordinii, râdeau de el că era punctual, la patru ace, purta cravată, pentru că nu-i plăcea să schimbe locul de muncă, pentru că zilnic cumpăra flori de zece cenţi pe carele ducea soţiei sale când venea acasă de la servici. Era acuzat că pune bani de o parte, ceea ce li se părea revoltător camarazilor ce considerau că acest obicei este nedemn pentru un revoltat împotriva ordinii sociale. Cu toate aceste, nimeni nu sărea peste cal cu glumele răutăcioase. Fiecare ştia foarte bine că atunci când era cazul, dacă se aflau într-o situaţie critică, găseau mereu, acasă la Nicola Sacco, dacă era nevoie, o farfurie cu supă caldă, un pat în care să doarmă sau un dollar. Niciodată Rosa nu a protestat când Nicola îi aducea acasă un „frate” mort de foame şi nespălat cu zilele care, în timp ce mânca supa, vorbea cu ochii larg deschişi despre vremurile noi ce vor veni, când „omul nu va mai fi lup cu omul”. Niciodată nu i-a scos ochii lui Sacco când o lăsa, seara, singură acasă. Ea lua paltonul agăţat de cuierul din spatele uşi, dându-i-l:
    ” – Te întorci târziu, Nicola?
  • Nu ştiu.
  • Ai grijă să nu răceşti.”

în Europa era război. America era pe punctul de a intra şi ea în război. Deja industria fusese mobilizată. Uzinele lucrau pentru producţia de război, douăzeci şi patru de ore pe zi. în oraşele din Massachusetts – la Worcester, la Lynn, la Fall River, la Plymouth, la Spring Field, la New Bedford – cerul căpătase nuanţe roşiatice din cauza cuptolarelor ce lucrau la capacitate maximă. Doar într-un an, tonajul total al mărfurilor produse urcase rapid de la o tonă la zece milioane de tone. Pentru o navă scufundată de duşman, americanii lansau două la apă. Bernard Baruch, căruia i se spunea dictatorul industriei de război, transformase muncitorul în soldat. Trebuia cu orice preţ câştigată lupta pe frontul producţiei de oţel, de fontă, de produse din piele, de cauciuc, hârtie, produselor textile, cărbunelui. Pentru susţinerea acestui efort de producţie, destinată frontului, în Statele Unite au fost luate măsuri de excepţie ce limitau cu severitate libertăţile individuale. Prin Sedition Act oricine putea primi douăzeci de ani de muncă forţată dacă vorbea de rău guvernul, Constituţia, drapelul Statului sau dacă încerca să încetinească ritmul de producţie. O mie cinci sute de anarhişti fuseseră arestaţi. Un anume Marucco, de Pen fuseseră trimişi în Italia, dar nu ajunseseră niciodată la destinaţie. Interogatoriul de „gradul trei” de multe ori se lăsa cu urmări fatale pentru unii. Chiar dispăreau fără să mai lase vreo urmă sau dovadă că au existat vreodată.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Încercarea scufundării Ion Roiban, Expoziţe de pictură, Galeria Roelma, Târgovişte

Sunt artişti care refuză să se oprească în locul acela confortabil, în locul pe care o anumită perioadă fastă a creativităţii lor i-ar îndreptăţi să o facă. Refuzul acesta este o caracteristică benefică a unei anumite firi artistice, ale acelei firi care este măcinată de căutarea permanentă, continuă, neinteresată de […]