Delir şi nebunie în perioada interbelică (XIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator
Din gară se aud strigăte, cântece de război, zgomot de tobe: este trenul squadristi-lor ai cărui mecanici dau drumul la lungi jeturi de aburi, salutat cu braţul întins de fasciştii puşi să-l apere, înşiraţi pe cei două sute de metri de-a lungul căii ferate, aducând cămăşilor negre din Florenţa întăriri din sate. Ţăranii toscani, cu baioneta sau pumnalul la centura largă din piele, înarmaţi cu puşti cu ţeava tăiată sau cu arme de vânătoare purtate pe umăr, sar din vagoane, alcătuind detaşamente pe peron, privind cu ostilitate pe cei câţiva călători ce încearcă să treacă printre ei…
De trei ori a trebuit muncitorul să se legitimeze înainte de a renunţa la omnibuzul în care trebuia să se urce pentru a ajunge la servici: fasciştii au oprit traficul, tăind în acelaşi timp toate firele telefonoce. Fără să tragă un singur foc de armă, au pus stăpânire pe poştă, pe centralele electrice, pe uzinele de gaz. Total rupt de Roma şi chiar de funcţionarii aflaţi în subordinea sa, prefectul, apărat de un cordon de gărzi regale, s-a închis în palatul Riccardi ce fusese ultima reşedinţă a lui Lorenţo Magnificul. Încă din zori, controlul oraşului se face nu departe de râul noroios Arno, din imobilul din piaţa Mentana ce fusese rechiziţionat fără niciun pic de rezistenţă de la sindicatul metalurgiştilor. De acolo dă ordine consulul Tamburini, şeful fasciştilor din Florenţa. În prezent, consulul are drept de moarte şi de viaţă, după cum îi place, asupra oraşului mitic şi radical, unde, pe vremuri, Savonarola îi dăduse lui Hristos depline puteri regale.
Agent de legătură al statului major fascist, Curzio Malaparte se deplasează grăbit prin tumultul de oameni. Este stăpânit de o emoţie istorică şi, tot timpul cât se deplasează, ia notiţe.Văzut din Toscana, evenimentul îi dă impresia că participă la o revoluţie, atât de mult, în acea dimineaţă de 27 octombrie, fascismul pare hotărât să-şi croiască drum spre putere, cu arma în mână… La Rimini, la Bologna, la Reggio d’Emilia, peste tot provincia „se mişcă” măturând tot ce-i stă în cale, dacă se opune. Dar la Roma, oraş cu aer de cur-tizană, plin de funcţionari şi de poliţişti, imaginea se schimbă, voinţa este molatecă, fiind locul cel mai puţin indicat pentru a-ţi da seama ce se întâmplă cu adevărat în ţară. În această după-amiază, când din nordul şi sudul Italiei se îndreaptă spre Cetatea eternă şaizeci de mii de fascişti, străzile Romei sunt liniştite, stăpânite de o stare de apatie… Singura stare de emoţie se vede doar în anticamerele unde, în faţa uşierilor ce vorbesc între ei, în şoaptă, adepţii fasciştilor lovesc de podea, când trec angajaţii ministerelor, paturile puştilor din care nu se va trage niciun foc de armă.
Guvernul stă la palatul Viminal, fără să ia nici cel puţin pauză de masă. Uimiţi de desfăşurarea evenimentelor, majoritatea miniştrilor au înfăţişare de câini plouaţi când îl aud pe fostul prefect Taddei, acum ministru de Interne, vorbindu-le despre necesitatea de a nu ceda. Miniştrii ezită, oftează, dar Taddei nu se lasă, le vorbeşte despre răspunderea pe care o au faţă de ţară, le spune fără menajamente că este hotărât să-şi asume răspunderea pe care o are. Lui Taddei i se alătură o voce mai puţin puternică ce le vorbeşte miniştrilor despre conştiinţă şi libertate: este ministrul Coloniilor, Amendola.
Şeful guvernului, Facta, nu are curajul să-i susţină pe cei ca se opun fasciştilor. Acest bătrânel mediocru şi inofensiv, dar cinstit, nu are decât un singur merit: vârsta înaintată. Indiferent de convingerile lor, atât fasciştii, cât şi antifasciştii îşi vor bate joc de acest omuleţ îngâmfat despre care Mussolini va spune că este o nulitate, iar Nenni că este o paiaţă jalnică. Totuşi, în acest individ cu aspect fragil există o voinţă pe care nimeni nu o bănuia, ce iese la iveală atunci când Facta îşi dă seama că bătrânelul este un loial servitor al Coroanei, al Tronului.
Regele nu este la palatul Quirinal, ci în vila sa din San Rossore, lângă Pisa, unde îi place să se refugieze, punându-şi în ordine colecţia sa de monede vechi, stând departe de intrigilor ce nu-l atag din cauza temperamentului şi culturi sale. Conform afirmaţiei de mai târziu a lui Moranda, fostul preceptor, Vittorio-Emmanuele al III-lea, al patrulea rege al Italiei „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa poporului” a primit o educaţie care i-a blocat orice încercare de a avea iniţiativa. Bătrânii Nestori ai liberalismului nu l-au învăţat decât să joace rolul public al unui Loubet încoronat, rezervându-şi doar pentru ei privilegiul de a lua decizii. Umilit de funcţia derizorie ce i se oferea, închis în el, de o tristeţe ce atingea pragul mizantropiei, monarhul a refuzat toate bucuriile vieţii cu excepţia celor oferite de viaţa de familiei, iar singura sa distracţie era doar numismatica. Casa sa regală este una dintre cele mai bogate din Europa. Cu toate aceste, servea, în zece minute, doar mese cu meniuri franciscane, nu consuma alcool, nu fuma, nu vedea filme şi multă vreme a refuzat să asculte programele difuzate prin intermediul radioului.
Oare era inteligent? Unii dintre apropiaţii săi îl consideră un om foarte rafinat, bun cunoscător al realităţii din jurul său; alţii spun despre el că era doar şiret, că avea o mentalitate de bun subofiţer, metodic în tot ceea ce făcea. Dar, indiferent ce se spunea despre el, un lucru era sigur: îi era permanent teamă de evenimente, iar trecutul său personal nu-i dădea niciun motiv să aibă îîncredere în viitor. Căsătorit în anul dezastrului de la Adoua, a ajuns pe tron la vârsta de treizeci de ani, pe 30 iunie 1900, datorită asasinării tatălui său, Umberto I, la Monza, de către anarhistul Bresci. După o asemenea întâmplare nu mai putea crede că va mai fi capabil să domnească patruzeci şi şase de ani, mai ales că tulburările sociale îi amenţau mereu tronul, iar evenimentele războiului l-au albit de timpuriu.
Tocmai pe acestă frică de necunoscut, pe instinctul de conservare al regelui mizau partizanii măsurilor dure ce trebuiau luate împotriva fasciştilor. Ei ştiau că timidul rege era capabil de izbucniri de o îndrăzneală ce putea stimula avântul celor ce se opuneau fasciştilor. Ei aveau pretenţia ca regele, de la înălţimea funcţei sale constituţionale, să dea dovadă de aceiaşi austeritate exigentă pe care o manifesta şi în cadrul familiei sale. La sfârşitul după-amiezii, Facta se hotărâse: trebuia urgent s-o împiedice pe Maiestatea Sa să ia măsuri în numele său… Uneori, timizii, într-un acces de vitejie spontană, pot da peste cap planurile celor îndrăzneţi. Regele trebuie neapărat blocat. Astfel se va evita orice risc pentru Fascie
Foarte repede, zvonurile din palatul Vi-minal ajung în obscurul birou din Milano unde, în umbra Domului, sub protecţia iluzorie a rulourilor de hârtie împinse pe culoare, Mussolini trăieşte minute de entuziasm, alternând cu cele de spaimă. De la Perouse îi parvin ştiri despre victorie, trâmbiţate de De Vecchi pe un ton marţial de sergent major sau spuse cu voce tare de către acrul Bianchi.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Stancioiu Gheorghe Viorel titular al proiectului "POD ACCES CĂTRE PROPRIETATE ÎN COMUNA RUNCU

Stancioiu Gheorghe Viorel titular al proiectului „POD ACCES CĂTRE PROPRIETATE ÎN COMUNA RUNCU, JUDEŢUL DÂMBOVIŢA” anunţă publicul interesat asupra luării deciziei etapei de încadrare de către Agenţia pentru Protecţia Mediului Dâmboviţa: nu se supune evaluării impactului asupra mediului în cadrul procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, proiectul „POD ACCES […]