Delir şi nebunie in perioada interbelica (XII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator „Roşii” sunt anihilaţi
De la un capăt la celălalt al Italiei se aude, sinistru şi triumfător, strigătul: Pe ei! Oraş după oraş, vedem cum Bursele Muncii sunt făcute scrum, acele locuri unde se practica monopolul repartizării fotţelor de muncă, unde cooperatorii îşi arătau pe faţă ura faţă de micii comercianţi faliţi, unde cercurile muncitoreşti puneau la punct planurile înfăptuirii Utopiei. Rapiditate, atac prin surprindere, violenţă aplicată la rece, acestea au fost secretele succeselor atacurilor squadristi -ilor care, în zorii zilei, încercuiau cu camioanele o localitate, instalau mitralierele la intersecţii şi, în huruitul motoarelor trăgeau în casele ce le erau indicate printr-o cruce făcută pe uşă. Orice rezistenţă era pedepsită prin aplicarea de represalii fără milă. Să pui pe fugă două batalioane, însemna că a doua zi te trezeai pe cap cu zece centurii. „Uneori, scria Malaparte, toată populaţia satului unde fusese ucis un fascist, o lua la fugă de fricare represaliilor. Trupele de asalt găseau casele goale, stăzile pustii, un cadavru cu cămaşe neagră, zăcând pe pavaj.”
Indiferente, forţele publice de ordine vedeau cum erau smulse drapelele roşii ce fluturaseră pe 2.162 de primării. „Trebuie să ştiţi că fascismul nu a fost împiedicat să se răspândească în Italia deoarece a avut sub control total poliţia şi pe ofiţerii carabinierilor”, scria unul dintre putătorii de cuvânt ai mişcării, Biancelli. Astfel, cincisprezece sau douăzeci de mii de bărbaţi au băgat frica în locuitorii din Ferrara sau Rimini şi, notează într-o veselie Malaparte, „timp de două sau trei zile, bâtele au avut de lucru pe o suprafaţă de sute de kilometri pătraţi”. Pretorienii nu au putut să impună legea lor în „triunghiul” industrial Milano-Torino-Genova unde, la cea mai mică alarmă, fiind de ajuns doar câteva şuierături de fluier, mii de bărbaţi, fără să spună un cuvânt, îşi ştergeau mâinile de ulei, se piteau, cu mitralierele în mână, în spatele preselor hidraulice, se urcau pe pasdarele şi pe podurile rulante, având la îndemână snopuri de grenade, asemenea unui echipaj de cuirasat, pregătit de luptă.
Socialismul muribund a primit lovitura de graţie în varalui 1922, când a jucat prea târziu ultima sa carte. Strângând toate forţele antifasciste într-o Alianţă a Munci, pe data de 31 iulie, socialiştii au chemat masele, deja demoralizate, la o grevă generală, folosind o lozincă ce nu mai înflăcăra pe nimeni: „să apărăm legalitatea”.
Încă din prima zi, când s-a manifestat public, fascismul era hotărât să se substitue forţelor publice. Echipele sale de specialişti s-au urcat fără scrupule în locomotive, au pus în funcţiune dinamurile, iar patrulele sale de bătăuşi au năvălit peste pichetele sindicaliştilor. Pe dat de 3 august, Alleanza del Lavoro era definitiv înfrântă. Îndeplinind dorinţa industriaşilor lombarzi -care încă din 1900 visau la această mare zi, pentru ei, fără să mai creadă că se va înfăptui vreodată – fasciştii au atacat primăria din Milano, au pătruns cu brutalitate în ea şi au alungat consiliul. După cum scria socialistul Rossi, „acea zi a fost pentru noi un adevărat Caporetto”.
De acum încolo, extrema stângă este definitiv neutralizată. Acum, muncitorii milanezi trec, fără să îndrăznească să le smulgă de pe ziduri, prin faţa afişelor trico lore unde, pe emblema lictorului, se lăfăia „proclamaţia către italieni”. Că se credeau trădaţi sau neputincioşi, muncitorii priveau nepăsători pregătirile pe care cămăşile negre le făceau acum pe faţă, adunându-se în sediile lor, fără a mai ascunde puştile pe sub impermeabile, nici trompetele atârnând de curele, nici mitralierele ce se iveau de sub prelatele camioanelor.
Din oră-n oră, din modestul birou al pub

licaţiei Popolo d’ltalia, Ducele urmărea progresele pe care le făcea mobilizarea „sa”. Totuşi îl rodea o grijă: cum va reacţiona aramata? Era esenţial să ştie. Armata l-a susţinut atâta vrema cât a acţionat ca să-i zdrobeasco pe „roşii”; acum apăruse riscul ca ea să vadă în el doar un scandalagiu ambiţios. Desigur, aramata i-a transmis unele sigurări că nu are de ce să se-ndoiască de sprijinul ei. Generalii Fara şi Ceccherini i-au ajutat pe „quadrumviri” să pună la punct planurile de campanie. Din iulie, alţi unsprezece generali au aderat public la fascism şi l-au lăsat să ia din magaziile unor cazarme tot ce i-a trebuit. Unele fascii, ca cea din Bolzano, au fost întemeiate de ofiţerii bersaglerilor, aflaţi în concediu, incitaţi să facă acest pas de o circulară confidenţială emisă de generalul Badoglio, în data de 20 octombrie 1920. Dar asta a fost pe vremea zilelor sumbre ale anarhiei. Dar de atunci, statul major şi anturajul regal păreau că încep să se răzgândească. Unele cercuri din armată şi de la Palat au privit nemulţumite cum Ducele a cerut, în discursul din 4 octombrie, ca el şi nimeni altcineva să urmeze la putere. „Există două State în Italia. Noi vrem doar unu: pe al nostru !”
În sferele înalte al politicii, mulţi dintre cei care, pe vremuri, îşi doreau recurgerea la forţă pentru zdrobirea „roşilor”, acum credeau că nu mai este nevoie. Mussolini tocmai aflase, în urma unui apel telefonic al prefectului Lusignoni că vechii parlamentari doreau ca fasciştilor să li se ofere doar umilitoare funcţii în consiliile guvernului: „Se vorbeşte de un guvern Orlando sau Giolitti unde nu vi se va oferi decât posturi de subsecretar… „
Roşu de furie, Mussolini a înjurat, urlând în telefon: „Drept cine se cred? Spuneţi-le că cerem… Căscaţi bine urechile: cerem să ni se dea ministerele de Externe, de Război, al Marinei, al Lucrărilor Publice şi al Muncii…”.
Închide telefonul, pe moment stimulat de propria sa furie. Dar, telefonul sună din nou. Vocea altui emisar sună presantă, alarmantă. Mussolini strânge din dinţi, mulţumeşte sec informatorului său, apoi, singur în birou, nu se mai abţine: îl face pe Badoglio „lichea”, mascalzone.
Într-adevăr, în timpul crizei politice ce tocmai se contura, generalul ce-a pus capăt aventurii de la Fiume, s-a impus ca un campion al legalităţii. În acea seară, când lucrurile stăteau pe muchie de cuţit, sa întâlnit cu prim-ministrul Facta: „Ordonaţi şi sunt suficiente doar câteva rafale de mitralieră ca fasciştii să se împrăştie ca un stol de vrăbii !”.
„Rachele, îmbracă-te. Mergem să vedem Văduva Veselă”
Vineri
„Actele, vă rog!”
Din ceaţa care sufocă străzile încă pustii ale Florenţei apare brusc un miliţian care, cu bastonul în mână, cu două grenade agăţate la centură, opreşte un muncitor matinal. Bărbatul este pe punctul de a protesta, dar se potoleşte imediat când zăreşte lucind, în umbra unui portic, puştile altor cinci fascişti, nemişcaţi, cu fesul negru lăsat pe o ureche, cu pelerinele umede din cauza ceţii. Ceva mai departe, la intersecţie, o mitralieră este pe trotuar, în spatele sacilor de nisip.
Plin de ură, dar preferând să tacă, trecătorul arată actele, apoi plecă spre gară, intersectându-se cu două sau trei camioane pline ochi cu fascişti în cămăşi negre, armele lor ivindu-se printre plăcile de oţel, gata în orice moment să tragă.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Anunţ

AnunţAnunţ public privind solicitare de emitere a Acordului de MediuSC ENGIE ROMANIA SA prin SC AFA SPECIAL LOGISTIC SRL pentru DOROBANŢII IONUŢ-ALIN, cu domiciliul în Bucureşti, sect. 4, str. Mărăşeşti, nr. 4-6, anunţă publicul interesat asupra luării deciziei de emitere a acordului de mediu pentru proiectul Extindere reţea de gaze […]