Delir şi nebunie în perioada interbelică (VIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

Ziarul Dambovita

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
La prima vedere te amuză când vezi cum Mussolini afişează o atitudine de dresor de oameni, combinată cu cea de prima donna. Puţini îşi dau seama, în realitate, că în Mussolini zace dualitatea unui aventurier care, după ce a terminat definitiv cu fineţurile tacticii marxiste, s-a decis să-şi atingă scopurile cu un instinct al intrigii demn de marii tirani din perioada Quattrocento. El, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu nicio formă de artă, a dovedit că este genial din clipa în care s-a apucat să regizeze momentelor esenţiale, pentru a da viaţă teatrului colectiv. A dovedit că poate fi Machi-avelli şi Caruso, în acelaşi timp. Capabil să rostească frazele asemenea actorilor profesionişti, chiar dacă la un moment dat te face să zâmbeşti prin felul exagerat al declamării, el a fost în stare să pună în mişcare miile de figuranţi înarmaţi cu puşti… Cu toate acestea, când a fost lăsată cortina peste ultimul act al piesei regizate de el, morţii nu s-au mai ridicat ca să-l salute.
Copiind insingna lictorilor antici şi ritualul discursurilor rostite în mijlocul focurilor de tabără din Fiume, împrumutând cămaşa neagră de la muncitorii romag-noli, fascismul mussolinian a mai luat de la arditi-i Primului Război Mondial chechia cu pompon, steagul cu cap de mort şi deviza pe care răniţii o scriau pe bandajele înfăşurate peste răni: Me ne frego, „Puţin îmi pasă”…
Supravieţuitorii de la Piave, douăzeci de mii de „viteji”, grupaţi în asociaţii, au dat fascismului primele batalioane de şoc, galvanizând iredentiştii dezamăgiţi, aventurierii rămaşi fără obiectul muncii şi cei şaizeci de mii de ofiţerii pensionaţi cu forţa, în 1920.
Niciun popor, din tabăra celor victorioşi, nu a avut parte de dezamăgire aşa de mare, cum a avut ltalia. Patru milioane de demobilizaţi s-a trezit cu o monedă naţională devalorizată, iar locurile de muncă au fost ocupa de cei care au câştigat războiul stând în spatele frontului. Departe de a încerca să adune la un loc pe soldaţii şi ofiţerii înăcriţi de ce au găsit acasă, după ce au venit de pe front, marxismul s-a purtat cu ei de parcă ar fi fost suspect de dubioşi. Blocaţi într-un antimilitarism abstract, dorindu-se „partidul din spatele liniilor frontului de luptă”, socialiştii au început să atace în discursurile lor armata. Fiind gata oricând să declanşeze orice fel de revoluţie, refuzând să accepte ideea că s-au luptat pentru nimic, soldaţii veniţi de pe front, organizaţi în ligi ale veteranilor, au continuat să trăiască pe timp de pace cu nostalgia războiului, cu plăcerea de a comanda, cu obişnuinţa de a executa ordinele.
Din punctul lor de vedre, „antivictoria” era la putere, cu un Nitti ce-i „sfătuia” pe ofiţeri să nu mai poarte uniforma în afara orelor de serviciu sau cu un Giolitti care nu a fost de acord cu faptele de arme adriatice ale lui Gabriele d’Annunzio, renunţând, nesilit de nimeni, la anexările prevăzute în 1915, în tratatul de la Londra. Victorioasă la Trente, la Trieste şi în curând la Fiume, ltalia de după terminarea războiului îşi dorea cu ardoare să pună mâna pe Albania, Dalmaţia şi pe tot teritoriul până la Smirna… Deoarece nu a putut să obţină tot ce şi-a dorit, italienii au considerat c-au fost trădaţi de Aliaţi, de diplomaţii ei, de „defetişti”.
ltalia nici nu putea fi sigură că se poate bucura de unitatea sa teritorială. Criza italiană, ce a izbucnit după război, însemna înainte de toate nesiguranţa că va exista cu întregul său teritoriu, însemna insatisfacţia unei unificări neterminate ce a strâns sub conducerea monarhiei, fără realizarea unei armonizări, regiuni separate de „pragul cronologic” al multor secole. Fascia lic-torului semăna mai mult cu un mănunchi de contraste. Sub asprimea şi duritatea feţei squadristi-ilor toscani se contura vechiul zâmbet florentin, plin de ironie şi amabilitate, sub cea a calabrezilor, orgoliul uniformei militare, incapabil să ascundă mizeria ce se vedea cu ochiul liber. în curând, au încetat să mai cânte pe aceeaşi voce, iar fasciştii abia de reuşeau să se-nţeleagă când fiecare începea să vorbească în dialectul lui.
Ducele nu contează deloc pe sprijinul Sudului. Nu a vrut decât să facă act de prezenţă, să anexeze Sudul la imperiul său ilegal, poate cel mult să aibă un răgaz înainte de a duce la bun sfârşit ceea ce precizase, pe 20 septembrie, în discursul de la Udine: marşul asupra Romei. Prin mobilizarea de la Napoli, „durii” au vrut să aibă parte de un prolog la marcia su Roma care, în mintea lor continua să fie o metaforă. în timp ce-şi inspecta trupele, Mussolini încă mai era ros de îndoieli

pe care, mai târziu, apologeţii săi le-au prezentat sub formă de calcule politice.
Plecaţi de la ora cincisprezece, din Arenaccia, miliţiile au defilat prin oraş pentru a se opri în piaţa Plebiscitului, unde şeful lor le va ţine un discurs solemn şi înflăcărat. Abia a apărut, purtând o eşarfă asemenea unui colier, ce-i atârna pe piept, colorată în auriu şi purpură, culorile tradiţionale ale Romei, la tribuna ridicată în faţa palatului, că mulţimea a început să scandeze într-un singur glas:
„Du-ce, Ro-ma! Du-ce, Ro-ma!”
Pentru un scurt moment, Mussolini este iritat. Are impresia că trupele adunate în piaţă îi ordonă ce trebuie să facă, dar ora decisivă venise. Chiar dacă era necesar să îndeplinească ceea ce fusese stabilit, trebuia neapărat să împrăştie, în acea seară, cămăşile negre, pentru a adormi vigilenţa organelor de ordine. Din această cauză, Mussolini a rostit un discurs prin care a încercat să-şi calmeze trupele, fără să le dezamăgească:
„Da, vă jur, vom mărşălui către Roma, veţi fi chemaţi. Trebuie să ni se ofere puterea de a guverna sau dacă nu, o vom lua cu forţa. Noi, fasciştii, nu vrem să ajungem la putere pe uşa din dos. Dar, deocamdată, vă cer să fiţi disciplinaţi! Este nevoie să vă întoarceţi la voi acasă!”
Pitit după ziarul „Popolo”, Mussolini aşteaptă
Miercuri
„O sută de arestări, la momentul potrivit, şi nimeni nu va mai vorbi despre fascism!” Acesta a fost răspunsul pe care l-a dat plin de sine, pe 25 octombrie, unui ziarist îngrijorat, fostul prefect Tad-dei, considerat mână forte, ceea ce-i adusese postul de ministru de lnterne în guvernul Facta…
Aproape vorbind de unul singur, preocupat de ameninţările din discursurile înflăcărate ale lui Mussolini, Pietro Neni încearcă în zadar să emoţioneze conducerea partidului său, reunită la Milano, în sediul ziarului Avanti, recent devastat de fascişti: conducătorii socialiştilor sunt în totalitate preocupaţi de excluderea lor de către Komintern, din cadrul Internaţionalei. în această situaţie, şefii socialiştilor italieni decid să trimită la Moscova o delegaţie.
în seara în care a avut loc parada, cămăşile negre s-au risipit fără să provoace scandal, nici nu au murmurat dezaprobator. Doar consiliul naţional al partidului fascist a discutat, la Napoli, până seara târziu. în ceea ce-l priveşte, Mussolini s-a întors la Milano, pentru a-şi relua, în mod sfidător, postul la Popolo d’ltalia, aflat pe o străduţă obscură ce da în via Paolo de Can-nobio, pitită după Duomo.
în curtea ziarului este împrăştiată sârmă ghimpată, iar pe paliere sunt puşti. Mobilierul din strâmtă sală de redacţie este compus din şase scaune cu tapiţeria ruptă, două mese şi o sobă. Pe pereţii este pus un tapet roşu mercur, decolorat. Acest miniscul birou, Mussolini l-a transformat în adăpostul său de tranşeu. în spatele său, pe perete sunt atârnate casca sa de soldat şi scufia neagră de arditi, sub care se încrucişează tibii aflare sub un craniu. Pe masă, lângă o călimară, o sticlă cu lapte şi un volum de poezii patriotice, se află un pumnal, grenade folosite ca presse-papiers şi un revolver. Cu privirea pierdută, Ducele îl ia de pe masă, jucându-se cu încărcătorul său: oare va fi nevoit, mâine, să se folosească de el?
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢ PUBLIC

ANUNŢ PUBLICS.C. UKI FOREST SRL cu sediul în Găeşti titular al activităţii – EXPLOATĂRI FORESTIERE – TĂIEREA ŞIRINDELUIREA LEMNULUI anunţăpublicul interesat asupra depunerii solicitării de obţinere a autorizaţiei de mediu pentru punctul de lucru amplasat în MOGOŞANI, JUD. DÂMBOVIŢA.Informaţiile privind documentaţia depusă pot fi obţinute la sediul APM Dâmboviţa, Calea […]