Delir şi nebunie în perioada interbelică (VII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

Ziarul Dambovita

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Moştenirea lui Gabriele cel Magnific
în rândurile celor adunaţi în Piaţa Veneţiei cei mai mulţi sunt adolescenţi. Aceşti soldaţi imberbi au semănat deja, în rândul populaţiei, de sute de ori, teroarea în timpul acţiunilor lor de intimidare sau de represiune. „Tinereţe, Anotimp al Frumuseţii…”. Cântând strofele lui Gabriele d’Annunzio, o întregă generaţie a transformat vârsta ei într-un mit şi, pornind de la această precară stare de graţie, mitul a devenit încrederea de nezdruncinat că vor învinge.
Giovinezza, Primavera di Bellezza… Acesta a fost imnul oferit legionarilor de poetul condotier, într-o vreme când, stând cu lira în mână în mijlocul războinicilor săi, domnea peste întregul Fiume în postura de elocvent şi elegant prinţ al Renaşterii. O uimire extraordinară a cuprins totă Europa când, în zorii zilei de 12 septembrie 1919, această stafie a secolului al XVI-lea a ocupat, sfidând Aliaţii, portul pe care Iugoslavia îl disputa Italiei! Gestul său de o îndrăzneală ieşită din comun a provocat, peste tot în peninsulă, o stare de apoteotic delir patriotic, majoritatea femeilor plângând de emoţie în faţa efigiei acestui superb chior. Oraşul adriatic a fost excesiv de împodobit, timp de şaisprezece lumi fiind într-o continuă sărbătorire a faptei de vitejie ce amintea de curajul cavalerilor medievali şi, cât a ţinut această sărbătoare, peste tot s-au rostit discursuri înflăcărate…
D’Annunzio a reuşit să creeze un regat ce-şi avea proprii ambasadori, propriile regimente provenite din armata regulată, proprii corsari care prădau pe mare pentru a procura hrana necesară legionarilor. Mizând extraordinar de bine pe propriul său profil mefistofelic, nedorindu-şi altă profesie decât pe cea de „războinic”, sfidându-şi adversarii prin discursuri tăioase, „comandantul” dialoga cu soldaţii săi folosindu-se de replici rituale:
„-A cui este Italia?

  • Italia este a noastră şi numai a noastră!”
    Era un dialog emoţionant, plin de nebunie, anacronic, dar, în acelaşi timp, modern prin măiestria cu care era folosit pentru a domina şi dirija masele, abilitate de care a dat dovadă acest poet tribun. Cu toate acestea, aventura lui D’Annunzio s-a terminat în noaptea de Crăciun a anului 1920. Garantându-i-se, de câtre Aliaţi, că Fiume va avea statutul de „oraş liber italian”, guvernul Giolitti a decis să pună capăt la tot acest conflict. După o ultimă salvă de tunuri a marinei, ce a provocat moartea a douăzeci de oameni, legionarii lui D’Annunzio s-au retras, acoperiţi de glorie şi onoare.
    După această faptă eroică, timp de un an d,Annun-zio, căruia i s-a spus Gabriele cel Magnific, a fost idolul naţionaliştilor italieni, eclipsându-l pe Mussolini, ceea ce a constrâns cămăşile negre să se mulţumească doar cu mărunţişurile politicii interne. Acum însă, batalioanele victorioase de la Fiume văzând cum se duce gloria, au schimbat macazul, grăbindu-se să se alăture Fasciilor lui Mussolini. împreună cu ei vor fi şi naţionaliştii lui d’Alfieri, grupurile de Disperati din Iliori, „Camarazii Morţii” din Castelbarco. Dar, să vedem care este moştenirea lui Gabriele d’Annunzio… în piaţa Veneţia apar curierii motorizaţi, anunţând sosirea Ducelui în Napoli. Imediat, de la o legiune la alta, şefii dau semnalul trupelor, începând să se audă tot mai puternic refrenul rostit cândva la Fiume:
    „-A chi l’Italia?
  • A noi!”
    Cincizeci de mii de oameni rostesc puternic, într-un singur glas, răspunsul care, pe vremuri, câteva sute de aventurieri îl spuneau în faţa valurilor Adriaticii. Ceremonialul pus la punct de un manipulator războinic, pe minusculul său domeniu, pentru propria sa glorie, este acum folosit pentru glorificare unui rival ce va da grandoare, în toată Italia, acestei copleşitoare puneri în scenă.
    Gabriele d’Annunzio se oftică că altul are norocul de a realiza visul său, „marşul asupra Romei”, cucerirea oraşului Fiume fiind preludiul. Relaţiile sale cu Ducele sunt încordate. Mai târziu, acordarea titlului de prinţ de Montenevoso va mai potolii ranchiuna ce-l roade. Mai mult chiar, pentru a pecetlui definitiv împăcarea cu Mussolini, va face, pe patul de moarte, un gest ce-l va lăsa perplex pe Duce: îi va lăsa moştenire una dintre urechile sale despre care spunea că au proporţii de

invidiat. Chemat, după citirea testamentului, să intre în posesia uneia dintre urechi, pe care trebuia s-o taie personal, folosind numai un pumnal florentin din perioada Reaşterii, Mussolini a refuzat…
Adevărul este că Mussolini, în perioada anilor 1920 – 1922, îi era dator, foarte mult, lui d’Annunzio: îi datora avântul ce-l stăpânea, îi datora dinamismul ce-l anima, dar mai ales îi datora ispita de a da o lovitura de Stat, idee ce ajunsese să-l bântuie şi-n somn, mai ales după ce revolta multor regimente, provocată de discursul poetului războinic, scosese în evidenţă starea de apatie patriotică prin care trecea armata. Cămăşile negre ale lui Mussolini au imitat „stilul” legionarilor lui d’Annunzio, au copiat discursurile înălţătoare şi chiar strigătele vesele şi sălbatice, care pe vremuri erau urlate de cohortele negre:
„Eia, eia, alală””
lată-l! în semn de salut, purtătorii de fanioane agită gagliardetto-urile, acele triunghiuri de mătase neagră, folosite ca embleme pentru fiecare detaşament. Cu toţii îl salută pe Mussolini, ridicând braţul â la romanamente, în maniera legiunilor Imperiului roman. Tobele şi trompetele acoperă zgomotul făcut de eşapamentele motocicletelor ce au precedat torpedoul din care, împreună cu Statul său major, purtând câmaşă neagră, cu capul descoperit, a coborât Benito Mussolini.
Reuşeşte să creeze impresia că este vioi, plin de forţă, în ciuda felului greoi de a se mişca, moştenit de la strămoşii săi ţărani. Nu este prea înalt: are un metru şi şaizeci şi şapte de centimetri. Dar aceast defect fizic, conducătorul Fasciilor ştie să-l ascundă la fel de bine ca şi ezitările sale, cunoscute doar de intimii săi. în ochii cenuşii se citeşte o hotărâre de nestrămutat, accentuată mai ales de maxilarul pregnant al capului rotund, aproape chel. De când a căpătat rănile, în 1917, Mussolini are o coroană de păr, o cochetărie masculină, ceea ce-l va determina să renunţe şi la purtatul, în public, de ochelari. Mai târziu, se va lipsi de această firavă podoabă capilară, cănd o va rade. Vrea să se deplaseze repede, în ciuda piciorului său rănit, urmare a războiul ce l-a obligat multe luni de zile să se folosească de cârje. îi este dificil să se mişte purtând cizme: este singurul, în tot grupul marţial de oameni, ce poartă ghetre gri.
Alături de el, printre alţi demnitari ai partidului, merg patru bărbaţi ce au jurat să cucerească capitala pentru şeful lor, iar dintre aceştia este unul, cel mai tânăr ce se laudă că l-a obligat pe Duce să preia puterea. Este Balbo, o fire impetuoasă, ce poartă barbişon şi mustaţă ca să pară mai bătrân, deşi nu are decât douăzeci şi şase de ani. Şuviţele sale de păr negru, ce se mişcă neîncetat când merge, îl fac să semene cu un Mefisto boem, incapabil să ia în serios chiar propriile sale vrăjitorii. Dar, acest locotenent care la optsprezece ani, s-a înrolat la vânătorii de munte este din rasa lui Murat, mareşalul lui Napoleon. în mai, în trei zile a ocupat oraşul său natal, cu şaizeci de oameni credincioşi lui, care au dormit pe străzile Ferrarei. El îi oferea Ducelui o provincie. Acum, vrea să-i ofere o ţară, chiar de va fi împotriva voinţei acestuia.
Un piemontez aspru, mustăcios, căpitanul De Vec-chi, împarte onoarea clipei momentului cu generalul De Bono care, deşi a albit prematur din cauza unei lungi cariere nefericite, reuşeşte să păstreze intactă vioiciunea caracteristică recrutului.
Lăsând impresia că este timid, putând lornion, ultimul dintre cei patru „quadrumviri” nu este cel mai lipsit de importanţă. Este calabrezul Bianchi, secretarul partidului fascist, venit din zona sindicalismului extremist pe scurtătura oferită de Georges Sorel, micuţul pensionar francez ce se visa profesorul violenţei.
Cele patru personalităţi ale partidului se deplasează în pas de plimbare ca şi cum ar merge pe promenadă. Unul dintre ei este mai înfipt, fumând în timp ce trewce în revistă squadristi-i, cavalerii şi cercetaşii. îmbrăcămintea lor este eteroclită, părul prea lung, iar cuvântul „carnaval” este rostit, de multe ori în şoaptă, de reporterii străini. Dar niciunul nu ar mai fi pronunţat acest cuvânt dacă ar fi avut ocazia să-i vadă cum acţionau, în realitate, pe aceşti pretorieni ce nu aveau nici o reţinere să se folosească de bombe incendiare, de pumnale, de bâte şi de manganello-urile bătăuşilor.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢ

ANUNŢSLĂ NINOIU ION CONSTANTIN ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ, Adresa – sat Brezoaele, Comuna Brezoaele, nr. 589, Judeţul Dâmboviţa, Telefon MOBIL: 0724879405, titular al activităţii încadrată în clasa CAEN 3700 -Colectarea şi epurarea apelor uzate, anunţă publicul interesat asupra depunerii solicitării de obţinere a Autorizaţiei de Mediu pentru activitatea menţionată şi declanşarea procedurii […]