Delir şi nebunie în perioada interbelică (VI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

Ziarul Dambovita

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Puţin a lipsit ca dorinţa unora dintre foştii săi tovarăşi socialişti să nu se îndeplinească. în data de 23 februarie 1917, la cota 144, un aruncător de mine ucide în jurul lui Mussolini ucide cinci oameni din brigada sa, iar pe el în lasă aproape mort, străpuns de patruzeci şi două de schije. Scăpat cu viaţa ca prin minune, este reformat. Ajuns acasă, reîncepe activitatea de ziarist, publicând în Popolo d’Italia, acum subintitulat „Cotidianul combatanţilor şi al producătorilor”.
Va intra în contact cu intelectualii Fasciilor sale, create în 1919, stabilind legăturile necesare cu noii săi aliaţi, acei Alfierii şi Federzoni din cadrul Partidului naţionalist. Acum, mitul „naţiunii proletare” va ocupa un loc important în gândirea lui Mussolini, înlocuind definitiv ideea de forţă a luptei de clasă, iar antibolşevismul devine pasiunea vieţii sale sau motivaţia sa politică. Din clipa în care se risipeşte mirajul seducător al sovietelor, cei care au încurajat apariţia Fasciilor, nemaiavând ce face cu ele, doresc dispariţia lor definitivă, după o ultimă ceremonie de salutare a drapelului patriei. Dar, cu uimire, clasa conducătoare constată, cu ocazia congresului de la Napoli, că se crease un Stat în Stat, iar programul politic al lui Mussolini se reducea la un singur articol, unic, enunţat de Duce în discursul său de la Udine: „Vrem să conducem Italia!”.
Oare, aceşti bătrânei şmecheri îşi cunoşteau cu adevărat ţara, străduindu-se, la Montecitorio, să continue cu jocurile lor politice, rupte de realitatea încon-jurătore? Italia acelor vremuri era una tragică, calcinată, gata în orice moment să se aprindă repede precum o imensă căpiţă de paie. Reacţiile politice şi sociale, îngrozitor de primitive, erau cele specifice unuie naţiuni foarte tinere, nepregătită pentru noile legi, cărui nu i se putea, încă, oferi siguranţa zilei de mâine, un popor sărac, atât de sărac… La doi sau trei ani, după terminarea războiul, vedeai cu tristeţe, cum reînviau vechile confruntări civile, duelul dintre „Albi” şi „Negri”, dintre Guelfi şi Ghibelini. în climatul unor vremuri de mari lipsuri au început să se înmulţească jafurile şi răzbunările puse la cale de grupurile ce se întâlneau în piazze.
De altfel, dacă te uitai cu atenţie la oamenii Italiei de după război, vedeai mai mult feţe posomorâte de bărbaţi ce uitaseră să zâmbească, adunaţi în grupuri, în faţa teatrului din Napoli, ce aruncau străinul prea curios priviri dure şi sfidătoare. Cei ce au făcut să crească considerabil de mult rândurile cămăşilor negre au fost ţăranii aspri ce purtau cu dârzenie drapele, înălţându-le cu mâinile lor noduroase făcute pentru a bate fără milă. în jurul lui Mossolini începe să se strângă Italia tăcută, sufocată de sărăcie… Miliţiile ajung să ucidă şi să moară mai aprig decât sar fi aşteptat conducătorii Italiei. Aceste miliţii ajunseseră să reprezinte ranchiuna confuză a soldaţilor întorşi de pe front, erau întruchiparea vechii mentalităţi feudale ce supravieţuise după disparăţia tiranilor, dar cel mai mult erau expresia speranţei nebune că ţăranii vor primi pământ, un vis întreţinut de o demagogie fără posibilitatea de a îndeplinii promisiunile, dar care dăduse roade otrăvite în mintea frustă a nenumăraţilor braccianti, a lucrătorilor agricoli zilieri ce credea că stăpânul le va oferi şansa să trăiască zile mai bune.
Luni şi luni de zile la rând, rapizi, nemiloşi, în camioane împodobite cu embleme macabre, voluntarii şi mercenarii au străbătut nordul peninsulei, lăsând în urma lor ruinele fumegânde ale Caselor poporului şi ale cooperativelor. Nimeni nu mai putea să-i potolească, nici chiar Ducele. în acele luni teribile, cămăşile negre au dat de pământ cu toate organizaţiile muncitoreşti, care, luate prin surprindere, n-au mai avut nici cel puţin reflexul de a se apăra. Atunci, în acele câteva luni, s-a decis soarta Italiei pentru următorii douăzeci de ani…
Asemenea unei ţări pustiite de trupe străne, socialismul italian a avut „regiunile sale devastate”. Un singur om a reuşit să ia la rănd oraşele, neiertând nici-unul, a atacat şi a dat foc la toate Bursele Muncii, a ras de pe suprafaţa pământului redacţiile ziarelor marxiste, sediile sindicatelor. Acest terorist ce plătea poliţe mai vechi, îndeplinind totodată şi dorinţele proprietarilor de forje, dar şi ale marilor proprietari de pământuri, acest fost învăţător din Forli ce îngrozea elevii cu apologiile sale regicide, acest fost animator al Lotta di Classe, acest traducător al prinţului libertin Kropotkine, acest revoltat ale cărui vise de adolescent aveau ca model pe cele ale lui Marat, nu era altul decât Mussolini, fiul fierarului din Predappio.


în realitate se numea Benito, nu Benedetto, cum se obişnuia în italiană, alegerea acestui prenume spaniol fiind voinţa tatălui, pentru simplul motiv că întruchipa idealul patern: Benito Juarez, cel ce a ordonat împuşcarea lui Maximilian şi a Charlottei, a fost modelul politic ce l-a determinat pe Alessandro Mussolini să-şi numească astfel fiul, născut în data de 29 iulie 1883, în regiunea dealurilor argiloase ce prelungeau, printre viţele de vie, pantele orientale ale Appenninilor. Adept al Internaţionalei, tatăl lui Benito stătea mai puţin în forja sa şi mai mult la cârciuma aflată la doi paşi, unde discuta ore în şir cu republicanii satului şi, între două înjurături colorate, dădea pe gât căni pline ochi de sangiovese.
„Ah ! ah ! am un fiu să-mi trăiască, Dumnezeu săi dea sănătate !”, spunea plin de mândrie tatăl când i se povestea despre ultima trăsnaie a fiului. „Bătaia şi cititul nu vor fi niciodată de ajuns pentru mucosul ăsta… Până când popii şi zbirii îi vor băga minţile în cap, va mai curge multă apă la vale !”
Scandaluri nocturne, înjurături spuse în gura mare de auzea tot satul… Apoi, după ce a mai crescut, incitări la grevă. Foarte repede, cazierul tânărului romagnol a devenit aşa de gros, încât, nemaiavând loc de întors, la nouăsprezece ani, a trebuit să fugă în Elveţia. Amnistiat, cu ocazia naşterii prinţului Umberto, ajunge suplinitor, dar renunţă la predarea algebrei dându-se drept „profesor” în faţa bătrânilor revoluţionari de provincie, uimiţi de acest autodidact ce le citează la grămadă, fără discernământ, din Bakunin, Nietzsche şi Machiavelli. Militează împotriva războiul din Libia, ceea ce-l costă cinci luni de puşcărie. în celula nr. 39, din Forli, va juca cărţi cu tovarăşul său de recluziune, Pietro Nenni, o altă minte înfierbântată din Romagna, ce-i fusese mereu alături în timpul revoltelor puse la cale.
în ianuarie 1922, când s-au întâlnit, cu ocazia Conferinţei internaţionale de la Cannes, Nenni îi spune: „îţi dai seama, Benito, câţi muncitori fugăriţi şi ucişi de cămăşile tale negre s-ar fi alăturat socialiştilor? îţi dai seama cât de mulţi ar fi fost?”. în iunie 1914, Cei doi au trăit din plin „săptămâna roşie”, când muncitorii au ratat la milimetru ocazia de a instaura prima republică socialistă din Europa. Mussolini, care-şi dorea din suflet să profite de pe urma victoriei socialiştilor, pentru a deveni conducătorul Italiei, a văzut cum se alege praful şi pulberea de visul său de putere. Această înfrângere a înghiţit-o cu noduri, mai ales el care nu ţinea cont decât de dorinţa de-a deveni puternic.
Dar lucrurile se schimbă. Acum, fascismul este arbitrul situaţiei nou ivite, aşa cum a fost socialismul în preajma anului 1920. Acum, se simte el în stare, aşa cum i-o cer adepţii săi,să măture totul în cale, sâ pretindă puterea, să pună, cu forţa, mâna pe ea?… Oare trebuie să organizeze marşul asupra Romei?
Zvonul se răspândeşte tot mai mult prin Napoli. Cincizeci de mii de oameni, bărbaţi şi femei aşteaptă plini de nerăbdare să audă tobele dând semnalul de pornire a marşului. Puterea? Foarte puţini ar fi fost capabili să spună ce gândea cu adevărat Mussolini, în acele clipe, în numele său, în numele lor. Cu toţii erau plini de abnegaţie pentru el, impunând, de luni de zile, voinţa lor în zece provincii. La Disperata (Disperata), era denumirea uneia dintre legiuni, care, în piaţa Veneţiei, încolonată în spatele vulturilor imperiali şi consulilor săi, în vârstă de treizeci de ani, agitau stegurile negre pe care erau pictate capetele de mort ale piraţilor. Cu toţii aşteptau un cuvânt, un gest din partea Ducelui. Era de ajuns să le spună „Avan-ti!” şi ar fi pornit fără să ezite spre Roma, s-o cucerească, să pună, pentru el, mâna pe putere. Mulţimea feamătă de nerăbdare. Mulţimea aşteaptă cuvântul Ducelui.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Calmul, luxul şi voluptatea din casele târgoviştenilor. Martorii care spun Expoziţia "Fineţuri din Casele Târgoviştenilor", Complexul Naţional Muzeal "Curtea Domnească" Târgovişte, Muzeul de Istorie

Calitatea de martor este atribuită, de obicei, persoanelor vii care au fost de faţă la un anumit eveniment, într-un anumit loc, şi într-un moment anume. Toate aceste elemente conduc către o necesară şi, de multe ori, binevenită acţiune de mărturisire, de spunereşi de întărire prin relatare, prin folosirea cuvântului ca […]