Delir şi nebunie în perioada interbelică (LXVI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Deoarece a reuşit să rezolve problema „hârtiilor ce nu prezintă interes pentru justiţie”, judecătorul Hayes a devenit un vizitator obişnuit al Marelui Cartier General al lui Scarface, aflat la câteva sute de metri de cabinetul doctorului Brown, la numărul 2300 pe bulevardul South Michigan.
Sindicatul Crimei a preferat să deţină totul la o scară cât mai mare pentru a impresiona, dar şi pentru a nu mai fi spionat de oricine. Motiv pentru care a închiriat tot hotelul Metropol, ocupându-l ca şi cum ar fi fost vorba de o armată întreagă aflată în plină campanie. într-o atmosferă supraîncălzită, gunmem-ii cu bărbiat albăstrie, fără haină, cu pistolul la centură, trec pe culoare mestecând chewing-gum. Aflaţi lângă uşile ascensoarelor, liftieri cu mutre de boxeri. Pe culoarele cu covoare groase întâlneşti femei fardate, date cu pudră de sus până jos, cele mai multe complet desbrăcate, purtând doar paltoane din blănuri scumpe. Peste tot se simte un miros ciudat, un amestec pestriţ de alcool, de parfum de violete şi de mâncare în care s-a pus mult usturoi.
Capone ocupă apartamentele 409 şi 410 cu privirea spre bulevard. Pe coridoare, santinelele sunt verificate din oră-n oră. Garda personală, în subordinea lui Tony Accar-do, stă zi şi noapte de pază în anticamera celor două apartamente. Când Scarface se deplasează, imediat garda personală îl înconjoară deoarece omul cel mai bogat al Statului este în realitate un om hăituit, un om căruia a ajuns să-i fie permanent frică că va fi ucis. Nicio companie de asigurări nu a vrut să încheie cu el asigurare pe viaţă. Din ziua refuzului, Capone a început să trăiască cu un Colt 45 fixat sub subţioara stângă şi un revolver mai mic pus în buzunarul drept al hainei.
în fiecare duminică diminea, înconjurat de asasinii săi, Scarface coboară în holul hotelului. Este ziua în care primeşte pe cei veniţi în audienţă. Şi nu sunt câţiva. Este o adevărată mulţime. Fiecare a venit să-i fie rezolvată o problemă personală. Stând în picioare, pe ultima treaptă în partea superioară a scării de marmură, Capone se uită cu atenţie la fiecare faţă ce-l fixează din josul scării. Priveşte toate aceste chipuri servile, fără să-şi facă iluzii. Ştie că, în ciuda răgazului de care se bucură, s-a stabilit o recompensă pentru oricine va reuşi să-l ucidă: cincizeci de mii de dolari ! „Oare cine va îndrăzni să tragă în mine? se gândeşte el. Cine va trăda primul?” Cu gura uşor întredeschisă, coboară treptele. îl recunoaşte pe colonelul Albert Sprague, absolvent al universităţii Haward, candidat democrat în Congres; pe Doc Moran, chirurgul alcoolic ce reface feţele celor certaţi cu legea; pe John Couglin şi William Pacelli, importanţi consilieri municipali republicani; pe Duch Schultz, regele păcănelelor; pe căpitanul de poliţie Mc Carthy; pe Harry Gusik, fratele lui Jacob, cel condamnat pe viaţă, dar graţiat de guvernatorul Small chiar în ziua pronunţării condamnării; pe judecătorul Taylor; pe Arnold Rothstein, trişorul miliardar, bărbatul cel mai bine îmbrăcat din toată America, ce are mereu în manşetele, croite special Londra, cartea de joc ce-i permite să adune banii puşi ca miză pe masă de joc.
îl vede şi pe Big Bill Thompson, primarul pus de el în funcţie, – „un cretin cu gura mare”, cum l-a caracterizat Al Capone -; pe Michael Hughes, şeful detectivilor; pe Baby Face Nelson, specializat în jefuirea de bănci. Mai vede, în mulţimea strânsă în josul scării, scriitori şi actori. Dă mâna cu toată lumea, zâmbeşte la toţi, dar uneori îşi strânge pleoapele. Printre cei prezenţi, l-a recunoscut pe Alvin Karpis, ucigaşul profesionast din banda lui Ma Barker, un lituanian cu „faţă de şobolan” – după cum a spus chiar Al Capone.
Oare se teme de ceva de care ceilalţi haber n-au ? Acum că este bogat, că s-a ajuns, din felul cum se comportă Capone lasă impresia că doreşte să se distanţeze de toţi aceşti indivizi cunoscuţi ca asasini cu sânge rece. Când i se vorbeşte de Dillinger, ridică indiferent din umeri, spunând ca să-l audă toată lumea:
” – Este un maniac. Ucide din plăcere.”
într-un ziar se scrie că este un asasin. Când i se aduce la cunoştinţă, se mulţumeşte să zică:
” – Dar, după câte se pare, tipi pe care i-am ucis meritau de zece ori să fie prăjiţi pe scaunul electric !”
Acest mediu social din care încearcă să iasă, ce stă permanent cu ochii pe el, care nu-l lasă să respire liniştit nicio clipă, care-l ameninţă neîncetat, Capone încearcă să-l dea uitării, străduindu-se să folosească un limbaj mai puţin vulgar, evitând de fiecare dată să mai folosească argoul. în perioada 1926 – 1927, în Cartea de telefoane a oraşului Chicago citim: Al Capone, negustor.

în parte, este adevărat. Chiar dacă este considerat în continuare regele alcoolului fabricat ilegal, al tripourilor şi al bordelurilor, Capone se străduieşte să-şi facă intrarea în lumea afacerilor legale. Astfel, începe să devină acţionar (şi protector) al firmelor de curăţătorie, de construcţii, de întreţinere a căilor de comunicaţie (şosele, căi ferate, canale fluviale), de comercializare a cărbunelui. Ajunge să controleze comerţul cu peşte, carne, păsări, fructe, lapte. Aproape o sută de firme independente de vopsitorie îi cer să le protejeze împotriva supertrustului ce ameninţă să le acapareze: Measter Cleaner and Dyers Association. Acceptă cu condiţia să i se dea 25% din veniturile realizate de aceste firme. Din clipa în care este semnat acordul, Capone se ocupă la modul foarte serios de protejarea intereselor clienţilor săi. în zilele următoare, camioanele firmei Measter Cleaner încep să ia foc. Sucursalele lui Measter Cleaner încep să sară în aer ca pocnitorile de Crăciun. Directorul general al lui Measter Cleaner este răpit şi bătut măr. Până la urmă supertrustul abandonează lupta cu Al Capone.
Capone vrea din ce în ce mai mult să nu mai fie privit ca un gangster. Vrea să ajungă să fie respectat ca un adevărat om de afaceri, dar, oricât de mult îşi doreşte acest lucru, până la urmă tot calcă strâmb deoarece metodele folosite sunt tot cele pe care ştia el să le aplice mai bine pentru a reuşi. De fapt, metodele sale de lucru, oricât se străduia, nu aminteau cu nimic pe cele ale liberalismului economic, nimic neputând semăna cu ceea ce recomanda Adam Smith. Mai mult chiar, Banca Morgan, folosind şi ea metodele lui Scarface, începea să culeagă roadele, neavând ce regreta.
Uitându-se pe extrasele de cont, în biroul doctorului Brown, Al Capone observă că transportul butoaielor sale cu alcool îl costă o avere.
” – Cine trage sforile la societatea de transport ? îl întreabă el pe Gusik.

  • Banca Morgan.
  • Va trebui să reducă din tarif.
  • Imposibil.
  • Cum adică, imposibil?
  • Rockefeler a vrut o reducere de tarif pentru transportul petrolului său. Lupta a durat luni de zile. Până la urmă Rockefeler a fost învins.
  • Rockefeler e Rockefeler, iar eu sunt Al Capone. Pariez pe o mie de dolari că în două săptămâni Banca Morgan va face ce îi spun eu.”
    Trece o săptămână. Dintr-un convoi dispar patru milioane de dolari aur. Banca Morgan răspudea de acest convoi. A trebui să deconteze paguba.
    în a doua săptămână, două imobile sunt aruncate în aer. Propietarul imobilelor, Banca Morgan.
    în dimineaţa celei de a cincisprezecea zi, telefonul sună în biroul lui Al Capone şi o voce, fără să se recomande, îi spune:
    ” – Ai câştigat.”
    Tarifele sunt reduse şi această victorie, clamată de ziare cu titlul mare, pe prima pagină, Capone îl face k.o. pe Morgan, îl face pe Scarface cel mai popular om din Chicago. Când se duce la Operă, închiriează trei loje pe care le ocupă doar el, stând în cea din mijloc. Publicul îl ovaţionează.
    Când are loc marele meci de box Stirling-Dempsey, Dempsey îl întâmpină personal, oferindu-i, în sală, locul de onoare. Al Capone ajunge aşa de popular încât va juca într-un scurt metraj alături de jucători de fotbal în vogă. Cumpără un imobil cu douăspreze etaje pe care-l va denumi „Al Capone Foundation Institut pentru Binele Public”. înfiinţează în Chicago douăsprezece cantine pentru săraci, şase orfelinate, trei centre de binefacere, zece azile, totul costându-l o sută douăzeci şi şapte mii de dolari pe an, ceea ce va contribui şi mai mult la creşterea popularităţii sale, devenind foarte cunoscut şi iubit de populaţia oraşului Chicago. Ligile de fete bătrâne îl vor denumi binefăcătorul lor numărul 1 ! Dar toată această popularitate în creştere începe să nu-i mai placă. Privirile sale nu mai strălucesc de bucurie când, într-o seară Gusik îl anunţă că mai are parte de un nou succes public. începe să-i fie teamă. Ceva îi spune, în sinea lui, că nu este totuşi bine să fie prea popular. într-o altă seară, îi spune soţiei:
    ” – Dacă ştiam dinainte în ce mă băgam, venind la Chicago, mai bine rămâneam la New York.”
    Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Tânăr aflat în carantină, depistat de jandarmii dâmboviţeni pe stradă

Un dâmboviţean, aflat în carantină la domiciliu, a fost depistat de jandarmi în timp ce se plimba prin municipiul Târgovişte. O patrulă de jandarmerie, care acţiona pentru prevenirea faptelor antisociale a oprit un tânăr la intrarea în parchul Chindia, deoarece acesta nu purta mască de protecţie.Jandarmii i-au adus la cunoştinţă […]