Delir şi nebunie în perioada interbelică (LXIII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
” – Coroana pe care v-am comandat-o ieri, este gata? Am venit s-o luăm.”
Coroana este nemaipomenită. înaltă de doi metri, fiind făcută din florile cele mai scumpe. Garoafe de Grecia, orhidee de India, totul dublat de o mare risipă de perle şi de panglici de mătase. în timp ce O’Bannion le prezenta coroana clienţilor, un bărbat brunet, foarte elegant, intră în magazin. Gangsterul florar îl vede. Pune pe tejghea foarfeca pentru a da mâna cu noul venit. Acesta din urmă, intenţionat, prelungeşte strângerea de mână, imobilizându-l pe O’Bannion. Brusc, primii doi intraţi în magazin scot revolverele şi trag, respectând regula de bază a gangsterilor ce execută comenzile primite: două gloanţe în piept, două în gât, două în cap. O’Ban-nion se prăbuşeşte. Nici nu a avut timp să folosească cele două revolvere ce le poartă mereu asupra sa. Angajatul negru, speriat, se piteşte după maldărul de crizanteme. Fără să se grăbească, cei trei clienţi ies din magazin, se urcă-n maşină şi dispar. Este ora zece şi treizeci şi două de minute.
Zece minute mai târziu, întreg Chicagoul începe să se agite. Posturile de radio îşi întrerup emisiunile pentru a anunţa vestea. Forţe considerabile de poliţie invadează partea de nord a oraşului. Printre săgeţile turnuleţelor catedralei Sfântul Spirit sunt descoperite două mitraliere de război, îndreptate către magazinul de flori al lui O’Bannion. Pe drumul ce duce spre New York, o limuzină mare blindată aleargă prin ploaia de noiembrie. La volan, un bărbat fredonează. Este brunet şi foarte elegant. Cei din Brooklyn îi spun „Frumosul Brummel”. Poliţiştii ştiu că adevăratul său nume este Franckie Yale. Este un asasin profesionist celebru, specializat în rezolvarea problemelor delicate sa, cum se spune în mediile interlope, este „un asasin de valoare naţională”.
Timp de trei zile şi de trei nopâi, oamenii lui O’Bannion stau de pază, veghind cadavrul şefului lor, pus într-un sicriu din bronz şi argint, cântărind cinci sute de kilograme. Ziua funerariilor se apropie. Afară, cade o ploaie măruntă şi rece ce-ţi intră-n oase. Atmosfera este plină de tensiune. Timp de patru ore, douăzeci de mii de oameni, strânşi în faţa lui „Sharbaro Funeral Parlor”, privesc cum prin faţa sicriului se perindă o fastuoasă defilare de persoane venite să-şi prezinte condoleanţele. Procesiunea este deschisă cu un baldachin magnific, pus pe patru coloane din argint sculptat. O perdea cenuşie acoperă berea, iar pe o panglică din mătase neagră este scris: Dion O’Bannion, 1892 -1924. Pe cele patru laturi ale sicriului, îngeri din aur masiv stau cu capul plecat. Fundul dricului este confecţionat dintr-o mare bucată de marmură pe care au fost gravate cuvintele: Lăsaţi să vină la mine copiii.
Douăzeci şi nouă de maşini, încărcate cu flori, merg încet, în urma dricului. După aceste maşini, urmează locotenentul lui O’Bannion, Hymnie Weiss, îmbrăcat de sus până jos în negru, cu faţa mai palidă ca de obicei. Văduvqa decedatului este ultima, îmbrăcată în vizon şi sprijinită de patru bocitoare de profesie, acoperite de crepdeşin. în tot acest spectacol, doar o singură notă discordantă: arhiepiscopul catolic a refuzat prestarea slujbei religioase şi mesa funebră ce trebuiau să se desfăşoare la mormântul decedatului. De patru ori a insistat Hymnie Weiss, amintind că O’Bannion a fost copil de cor, dar rhiepiscopul nu a vrut în ruptul capului să cedeze. Până la urmă, în locul arhiepiscopului catolic, un pastor protestant, Patrick Malloy, va oficia slujba de înmormântare a gangsterului catolic deoarece îl cunoştea de pe vremea când era adolescent.
„- Totuşi, a fost un om bun la suflet”, a spus pastorul.
Nici nu s-au stins ultimele cuvinte ale discursului funebru prin care se cerea iertarea şi pacea veşnică pentru cel mort, printre stropii de ploaie ce cădea peste cimitir, că Hymnie Weiss şi oamenii săi s-au urcat în maşină. La scurt timp, şapte maşini, pline de pistoale automate şi mitraliere, patrulau, deplasându-se lent, prin jumătatea de sud a oraşului. în prima dintre aceste maşini se află Hym-nie Weiss, aşzat lângă şofer. Are în mână un megafon. Ajuns pe bulevardul Wabash, se opreşte în faţa celebrei „42” şi începe să strige prin megafon:
” – Cu tine vorbesc, Al Capone, târâtura de asasin de cea mai joasă speţă, ce l-ai ucis pe genialul

O’Bannion, te provoc să te lupţi cu mine, cu revolverul, în locul unde se întâlnesc străzile States şi Madison. Sângele lui O’Bannion trebuie răzbunat cu sângele tău. Dacă refuzi, înseamnă că eşti un rahat fricos şi, în acest caz, singura pedeapsă ce te aşteaptă, pentru ce ai făcut, este moartea !”
Dar nimeni nu-i răspunde, obloanele de fier ale lui „2222” fiind închise…. Nimeni, cu excepţia domnului William O’Denver, primarul oraşului Chicago, ce se foloseşte de acest incident pentru a plasa în public o frumoasă dovadă de elocinţă plină de indignare:
” – Oare ne-am revenit în Epoca de Piatră? Oare mai trăim încă în Statele Unite? a declarat el ziariştilor. Oare ce să mai cred? Acest O’Bannion este ucis conform unui plan bine pus la punct, perfect de bine îndeplinit. Atentatul este urmat de o înmormântare scandaloasă, un adevărat teatru oferit populaţiei muncitoate şi cinstite a oraşului. Şi iată, acum aceşti oameni certaţi cu legea, prieteni sau duşmani se provoacă unii pe alţii, se pregătesc să se omoare în plină stradă ! în acest caz, pun o întrebare: nu mai respectă nimeni legea? Cine mai este în stare să reprezinte şi să aplice legea, în acest oraş?”
Domnul Willliam O’Denver putea tot aşa de bine să-şi răspundă singur la aceste întrebări retorice. Era conştient că vorbeşte ca să nu-l ia somnul. Ştia la fel de bine că discursul său era, de fapt, praf în ochii oamenilor cinstiţi, deoarece cu cincisprezece zile înainte de a fi ucis, Dion O’Bannion a fost invitat, de prieteni, să i-a masa cu el. La desert, i-au oferit lui Dion O’Bannion un ceas din aur, cu rubine şi diamante, în valoare de două mii de dolari, în aplauzele asistenţei, printre cei prezenţi numărându-se şeful poliţiei departamentale, douăzeci dintre cei mai importanţi ofiţeri de poliţie şi zece dintre cele mai influente personalităţi ale oraşului. Gangsterii nu aveau de ce să se teamă de lege, nici de cei ce reprezentatr legea…
„Aruncaţi-mă în închisoare”, se ruga Torrio de poliţişti
Nimeni nu s-a amestecat pentru a opri războiul declanşat de moartea lui O’Bannion. Al Capone a crezut că va dispare definit orice concurenţă, odată cu moartea gangsterului irlandez. Dar, s-a înşelat. Hymnie Weiss, deşi mic de înălţime, (1m 57) se revoltă, vrând să-l pedepseacă dur pe cel ce a încălcat înţelegerea. Pe bulevardul Madison, maşina lui Al Capone este mitraliată. O grenadă este detonată la „2222”. Un glonte trece prin pălăria celui cunoscut şi sub denumirea de Scarface, chiar în clipa când iese pe uşa domiciliului său. La Cicero, unde are locuinţa, doi dintre oamenii săi sunt ucişi. Presupuşii asasini sunt arestaţi. Este vorba de doi irlandezi: James Dougherty şi Myles O’Donnell. Până la urmă. din lipsă de probe, sunt achitaţi. Paisprezece zile mai târziu, un camion folosit pentru cărat mobila, îl obligă pe Johnny Torrio să încetinească deplasarea cu maşina în care se afla. Imediat se aud rafale de mitralieră. Şoferul şi câinele lui Torrio sunt ucişi. Maşina, scăpată de sub control, se urcă pe trotuar, oprindu-se în primul zid ieşit în cale. Torrio face pe mortul şi reuşeşte să scape viu, în ciuda şi unei grenade, aruncate ca supliment din partea atacatorilor.
Au trecut două zile după atentat. Torrio şi soţia sa au reuşit să-şi revină după emoţiile prin care au trecut. Tocmai se întorceau acasă. Pentru a trece neobservaţi, au abandonat maşina la două sute de metri de intrarea în casă. Deodată, o maşină ţâşneşte şi-i rade pe amândoi de pe trotuar. Se aud detunături. Cei doi sunt plini de schije. Torrio cade la pământ, rănit la gât.
Stă două luni în spital, două luni în care Hymnie Weiss atacă camioanele organizaţiei, îi jefuieşte depozitele.
„- Ce face Al? întreabă Torrio de pe patul de spital unde este păzit zi şi noapte.

  • Fumează, cu picioarele pe birou. Aşteaptă.
  • Ce aşteaptă? Moartea mea?
    Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

A urcat cursul euro, în condiţiile în care a crescut aversiunea faţă de risc, pe pieţele internaţionale

Radu GEORGESCU_Acum o lună, euro atingea maximul istoric de 4,8750 lei. De atunci, intervenţiile repetate ale BNR au ţinut media sub acest prag, însă cotaţiile calculate de BCE au reflectat mai bine starea din piaţă, în 19 octombrie fiind înregistrat recordul de 4,8768 lei. Cursul euro a urcat miercuri de […]