Delir şi nebunie în perioada interbelică (LXII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
După ce a reuşit să neutralizeze serviciile Statului către populaţie, folosind eficient coruperea administraţiei, sistemului de justiţie şi a majorităţii poliţiştilor, Al Capone a urmărit să aplice cu succes două idei de bază ce le avea în minte. Prima, nici nu a încercat să o ascundă celor cu care intra în contact: urmărea să protejeze ireproşabil atât pe oamenii ce lucrau pentru el, cât şi comerţul ilegal cu băuturi alcoolice, mai precis dorea să livreze berea fără să mai fie obligat să se joace de-a v-aţi ascun-selea cu organele de ordine.
în ceea ce priveşte cea de-a doua idee pe care o avea în cap, el a preferat să fie mai reţinut, să n-o facă cunoscută tuturor şi tocmai referitor la acest aspect a dat dovadă de geniul său de a pune la cale, în manieră latină, un întreg sistem de „com-binazzione”. Trebuie spus că Al Capone nu-şi făcea iluzii: adormirea vigilenţei poliţiştilor va duce la recrudescenţa banditismului. Era perfect conştient că un adevărat val de indivizi certaţi cu legea, ce acţionau solitari, vor scoate capul la lumină şi vor acţiona cu brutalitate. Chiar din primul moment în care a demarat maşina de corupere a poliţiştilor, Al Capone a înţeles că aceşti indivizi solitari ce sfidau legalitatea, vor pune la cale executarea a tot felul de afaceri mizere şi, pentru a încerca să-şi vândă produsele, vor trece la ameninţarea comercianţilor, prin utilizarea de metode brutale. Din acel moment, Al Capone şi puternica sa organizaţie, serioasă, ce avea priză la oamenii simpli, recunoscă de toţi ca fiind totuşi de utilitate publică, a intrat în scenă.
” – Oraşul acesta este putred până în măduva oaselor, spunea Al Capone, adresându-se comercianţilor. Poliţiştii nu-şi fac meseria. Poliţiştii sunt în serviciul gangsterilor ce vă ameninţă şi vă jefuiesc. Cu mine, situaţia se ve schimba. Plătind o mică taxă de protecţie, voi înlocui poliţia care nu-şi face treaba. Ordinea va fi stabilită în Chicago, iar cei ce vor plăti taxa nu vor mai avea probleme.”
în felul acesta, Al Capone a devenit, pentru întregul oraş, apărătorul moralei şi al proprietăţii private. în ceea ce priveşte mediul gangsterilor, Al Capone a devenit şeful incontestabil al tuturor grupărilor de crimă organizată, el fiing singurul ce a reuşit să le ofere cea mai mare putere de acţiune pe care au cunoscut-o vreodată, cu condiţia să recunoască doar autoritatea sa.
Ultima coroană a lui O’Bannion
în ceea ce-i priveşte pe aşa-zişii „oameni cinstiţi şi onorabili” din Chicago, totul s-a desfăşurat fără probleme. în ceea ce priveşte mediul infracţional, acesta s-a dovedit mai reticent la propunerile lui Al Capone. Aşa cum a anticipat, rezistenţe la ceea ce avea de gând să pună în practică, s-a organizat în jurul lui O’Bannion, şeful grupării mafiote irlandeze. O’Bannion era un personaj ciudat, capabil de cruzime, dar şi de tandreţe, nemilos cu cei ce-i stăteau în cale, capabil să sară în ajutorul celor ce-i erau fideli, necălcându-şi niciodată cuvântul dat. Avea o statură de atlet, o faţă de copil plină de pistrui, părul buclat, ochi verzi şi o gură mare ce-ţi dădea impresia că este mereu pe punctul de a râde.
într-o zi, un ziarist de la Examiner l-a recunoscut în momentul când tocmai ieşea din hotelul Sherman. Avea sub braţ un pachet mare cu discuri.
” – Aţi început să fiţi preocupat de muzică, O’Bannion?

  • Nu, a răspuns gangsterul. Sunt pentru mama mea. Săptămâna asta voi apare în faţa completului de judecată. Of, Dimnezeule, pentru o nimica toată… Ştiţi cum sunt bătrânii. Orice lucru de nimic îi amăreşte. Sper ca aceste discuri o vor ajuta să treacă mai uşor peste acest moment… „
    Lucrul de nimic la care se referea era asasinarea fraţilor Max şi a lui Dawes Miller, ucişi cu focuri de armă, în seara unui spectacol de gală, în foaierul teatrului din strada Salle, de faţă cu toată lumea…
    O’Bannion trăia în clădirea unde avea şi o florărie, plasată în faţa catedralei Sfântului Spirit. Din acest loc punea la cale raidurile de „hi-jackers”. Folosind atacurilr prin surprindere, punea mâna pe camioanele cu alcool ale lui Al Capone, le deturna de la traseul lor şi vindea marfa la preţuri ce sfidau concurenţa, fără ca aceste acţiuni să-l coste vreun ban.
    De zece ori Johnny Torrio a vrut să-l

pedepsească pe irlandez. De zece ori, Al Capone s-a opus. Tactica sa era imuabilă: mai întâi trebuia să trateze cu concurenţa.
Până la urmă a avut loc o întâlnire cu O’Bannion.
” – La ce bun să fim duşmani? i-a spus Al Capone. Sunt aşa de mulţi bani în oraşul acesta, ce aşteaptă să fie strânşi, că niciodată nu vom avea destul timp să-i culegem. O’Bannion, ocupă-te de cartierele din nordul oraşului şi lasă-mi-le pe cele din sud. Cred că în felul acesta putem trăi în linişte, în mod inteligent.

  • De acord”, i-a spus O’Bannion.
    în realitate, O’Bannion una spunea şi alta gândea. Nu-l putea suferi pe Al Capone cu tenul său închis la culoare, a cărei piele părea lipsită de fineţe, dând impresia că este prea moale. O’Ban-nion era hotărât să nu cedeze cu nimic în faţa lui Al Capone. Pentru încep, în plin centru al jumătăţii din sud a oraşului, a doua zi după înţelegerea stabilită, a golit pivniţele marelui magazin Cibley, unde erau pitite mii de sticle de whisky. Luat pe nepregătite, Al Capone a preferat să rămână calm, bănuind cine este autorul jafului. S-a repezit la telefon şi a format 247-17, numărul de telefon al magazinului lui O’Bannion. La capătul firului s-a auzit vocea unui bărbat calm, uşor mirat:
    ” Eu? Implicat în jaful de la Cibley? Greşeşti, Al ! De altfel, mă voi retrage din afaceri. M-am săturat.
  • Vrei să spui că te pensionezi?
  • Da. Şi în legătură cu acest subiect, al retragerii mele din afaceri, ai fi interesat să preiei 50% cotă parte din braseria Siben?”
    Braseria Siben era una dintre cele mai importante din Chicago. Chiar dacă prohibiţia favorizase apariţia micilor baruri clandestine ce împânziseră oraşul, spre paguba marilor braserii şi restaurante, Siben, extraordinar de bine administată de un oarecare Joseph Stenson, om de afaceri priceput, uns cu toate alifiile, aucea beneficii frumuşele: Johnny Torrio, ce deţinea o parte din active, cum i se ivea ocazia, nu se putea abţine să se laude în faţa lui Al Capone cu investiţia pe care o făcuse în această braserie ce continua să fie de succes, în ciuda vremurilor grele.
    ” – Cât vrei?
  • O sută de mii de dolari.
    -S-a făcut.”
    în seara aceleaşi zile, Al Capone a completat un cec în contul lui „First National Bank”. Cinci zile mai târziu, echipe de poliţişti cu împuterniciri speciale a venit de la Washington pentru a închide braseria Siben. O’Bannion fusese prevenit de sosirea poliţiştilor. Se bucură de figura făcută, râde de nu mai poate. Cu cele o sută de mii de dolari luate de la napolitan îşi poate face de cap în partea de nord a oraşului. Se poate ţine de petreceri, de o să se sature toată viaţa.
    ” – Este foarte bine”, spune Al Capone.
    Intră în birou şi, cât este noaptea de lungă, bod-iguarzii săi, pe jumătate adormiţi, îl văd prin geamurile uşii cum se gândeşte, cu capul sprijinit în mâini.
    9 noiembrie 1924. Este ora 11 seara când sună telefonul în magazinul de flori al lui O’Bannion. Administratorul răspunde la telefon.
    ” – Alo… 247-17? întrebă o voce cu accent de Brooklyn.
  • Da, domnule.
  • Aş vrea să-mi faceţi o coroană pentru sărmanul Mike Malo. Vreau să arate foarte bine. O adevărată capodoperă.
    -Desigur, domnule.
  • Să fie gata pentru mâine, la ora zece şi jumătate. Voi trece să o iau.”
    într-adevăr, a doua zi urma să fie înmormântat Mike Malo, preşedintele Uniunii siciliene. Ceremonia urma să aibă loc la ora unsprezece, la cimitirul Sfântul Christof. La ora zece jumătate, o maşină se opreşte în faţa magazinului de flori unde se află doar O’Bannion şi un angajat de culoare. Doi bărbaţi intră.
    Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Presiunea pe leu s-a temperat iar intervenţia BNR nu a mai fost necesară

Radu GEORGESCU_Marţi, cotaţiile principalelor valute aveau o evoluţie calmă, investitorii aşteptând închiderea secţiilor de votare din Statele Unite, pe 3 noiembrie, când se va afla cine este locatarul de la Casa Albă dar şi care este noua componenţă a Congresului. Presiunea pe leu s-a temperat iar intervenţia BNR nu a […]