Delir şi nebunie în perioada interbelică (LV) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Pe vremea când Scarface domnea peste Chicago Cei zece ani de glorie ai lui Al Capone
Omul ce a taylorizat crima
de François Brigneau
Pe uşa de la numărul 2222: „Alphonse Capone, negustor de curiozităţi”
” – îl vezi pe Big Jim Colosimo?

  • Unde?
  • Lângă corzile ringului. Tipul solid cu mustaţă. Cel ce din dreptul gongului.”
    Doi bărbaţi tocmai au intrat în sala de antrenament. în ciuda faptului că noaptea este blândă, ferestrele erau închise, în sală mirosind a transpiraţie, a camfor, a ţigări proaste şi a briantină cu arfum de violete. Marile becuri din tavan răspândeau o lumină pe care fumul de ţigară îi dădeau un aspect lăptos.
    în centru ringului, pe un covor uzat pus direct pe planşeu, doi adolescenţi slabi şi furioşi boxau, cu părul căzut pe frunte, cu mănuşile deja înroşite de sânge. Stând în picioare în spatele corzilor, invitaţii de miercuri se uitau la cei doi adolescenţi din ring.
    Aveau inele mari pe degete, iar unii dintre ei erau tatuaţi. Peste cămăşile din mătase în nuanţe blânde, aveau bretele împodobite cu flori desenate manual. Toţi erau asasini profesionişti, gangsteri ce jefuiau convoaiele transportând alcool, colectau taxele de protecţie, răpeau şi sechestrau persoane, cerând răscumpărare. Toţi cei prezenţi în sala de box, care se uitau la meci, erau, în acea primăvară a lui 1919, „caizii” oraşului Chicago. Erau acolo O’Bannion, fost şofer la cotidianul Examiner, vânzător de flori şi şef de bandă; Sam Samoots Amatuna, cel mai elegant dintre toţi, languros, melancolic, distins, foarte iubit de femei din cauza felului său blând de a se purta cu femeile. „Are sufletul într-un ciorap de mătase”, spunea femeile despre el, ceea ce nu-l împiedica să frece cu usturoi gloanţele revolverului său pentru a fi sigur că rănile se vor infecta; John Torrio, un asasin venit din New York pentru a da o mână de ajutor lui lui Big Colosimo, Colosimo colosul, propietarul sălii de box, un gigant cu mustăţi groase de tenor tuluzan, feroce cu victimele şi sentimental ca o croitoreasă de şaisprezece ani, numărul unu al reţelelor de prostituţie.
    Se aude gongul. Boxerii se opresc.
    ” – De ajuns. Duceţi-vă în vestiare, băieţi, spune Big Jim. Treceţi pe la casier să vă primiţi banii. înainte de-a vă întoarce în sală, să mâncaţi spaghetti, multe spaghetti.”
    Privitorii îşi trec din mână-n mână halbele cu bere puse la rece într-o căldare. Brusc, Colosimo se întoarce, încruntă sprâncenele. Devine nervos. Nu-i auzise pe cei doi bărbaţi ce intraseră în salăă. îl ştie pe cel înalt, Lopez mexicanul, vânzătot de marihuană. Dae celălalt? Johnny Torrrio a văzut privirea încruntată a patronului. Işi duce mâna la subţioara stângă. Toate privirile se îndreaptă către noii veniţi. Se vede clar cum tresară ploapele lui Vincent Drucci. Liniştea a devenit apăsătoare. încet, cu degetele mari strecurate în partea de jos a bretelelor, Colosimo se îndreaptă spre cei doi.
    ” – Ce s-a întâmplat, Lopez?” spune Colosimo după un scurt moment de tăcere.
    Lopez mexicanul scoate din gură ţigara neagră. încearcă să zâmbească. Instinctiv, se dă cu un pas înapoi. Cel ce-l însoţea nu clipeşte, nu se mişcă.
    ” – E un prieten, spune Lopez, un puşti al străzii. Dorea să vă vadă. Vine din New york. Mi-am permis… Numele lui este Al Caponi.”
    Colosimo îl priveşte drept în ochi pe acest Al Caponi. E un napolitan de douăzeci de ani, dar pare de treizeci. Are 1 m 72 înălţime, lăsând impresia c-ar cântării 75 de kilograme. Are capul rotund, pe un gât masiv şi scurt. Sub sprâncenele stufoase, ochii au o strălucire ciudată. Nasul este borcănat, buzele, cărnoase, dar ceea ce atrage atenţia lui Colosimo este cicatricea lată, de lăţimea unui deget, de pe obrazul stâng ce ajunge la bărbie.
    ” – Salut, însemnatule, zice Colosimo, vroiai să mă vezi?
  • Da, răspunde Alfonso Caponi, dar nu-mi place

să mi se spună însemnatule.

  • Asta e, că-ţi place sau nu, am să-ţi zic însem-natule.
  • Iar eu, Fiorello (floricică), zice Torrio, făcând aluzie la cicatricealată şi roşie de pe obraz. Floricica de Al Capone.”
    Toată lumea râde. Ochii însemnatului se micşorează. Priveşte pe rând pe toţi aceşti gangsteri celebri care-i pândesc gesturile pentru a trage în el dacă ceva le dă de bănuit. Dă impresia că devine rigid. Lopez mexicanul este deja la uşă, pregătit s-o ia la fugă dacă se întâmplă ceva nedorit. Deodată Alfonso Caponi zâmbeşte, un zâmbet fermecător de copil ce dau la iveală o dantură admirabilă.
    ” – îmi plac florile, spune el. Florile din jerbe, din buchete, chiar şi cele din coroanele mortuare, îmi plac florile.”
    Colosimo izbucneşte într-un râs zgomotos:
    ” – Nu-i prost, însemnatul ăsta, zice el. Ce făceai la New York?
  • Eram intermediar, la Fred, la Five Points. Apoi, am fost la Saddie the Goat (Saddie Capra).”
    Saddie Capra era un ucigaş irlandez, înalt de doi metri, ce se plimba însoţit mereu de cinci indivizi înarmaţi, controlând cartierul Dead Rabbits. Avea în subordinea sa cinci sute de indivizi certaţi cu legea şi, de mai multe ori pe săptămână, această adevărată armată o înfrunta pe cea a rivalului său, Gyp the Blood (Gyp Sângerosul), care, pe un pariu de doi dolari, rupea coloana vertebrală a oricărui beţiv ales la întâmplare, pe stradă sau în cârciumă.
    ” – Unde ai dat de Saddie?
  • într-o cârciumă de pe Strada Patru. O dată, l-am văzut şi pe domnul Torrio.
  • Aşa e, spuse Torrio. Acum, mi-aduc aminte. Pe atunci, n-aveai cicatricea. Nu tu eşti cel care l-ai doborât pe un tip, lovindu-l cu o sticlă de whisky?
  • Da, eu am fost.
  • O lovitură nemaipomenită, Big Jim. A aruncat sticla de la cincisprezece metri. Dintr-o lovitură. La lăsat lat pe tip, iar sticla nici nu s-a spart.
  • Cât câştigai la Saddie?
  • Cincizeci de dolari pe săptămână.
  • De ce ai venit la Chicago?
  • Trăiam cu o fată. Una Daisy. 11 noiembrie 1918 este o zi pe care n-am s-o uit niciodată. Daisy îmi zice: „Nu mai am ce face aici. Am să tot dansez în acest teatru de mâna a paisprezecea până vor ajunge la concluzia că sunt prea bătrână ca să mai tot dau din craci şi-or să-mi facă vânt, iar tu ai să-ţi sfârşeşti zilele ciuruit în stradă. Mai bine plecăm la Chicago. Se pare că acolo e rost de făcut bani.” Mam gândit ceva timp, la ce mi-a spus şi, într-o zi, am coborât din tren la Central Station. Am câteva idei în cap, ştiţi ce vreau să zic, Big Jim. Pe vremuri am învăţat meseria de măcelar. M-am tot învârtit prin jurul abatoarelor. Dar. nimic din ce-mi doream eu nu mi-a ieşit. Cei câţiva bani ce-i aveam, s-au topit. într-o zi, Daisy a dispărut, luând cu ea şi ultimii şase dolari ce mai rămăseseră. Niciodată nu am avut noroc la femei… „
    Printre pleoaplele coborâte, Alfonso Caponi urmărea atent ce efect făcuse micul său discurs. Ca întotdeauna, el nu avea un plan dinainte stabilit. Treptat, şi-a dat seama că trebuia să-i liniştească pe teribilii săi interlocutori, că trebuia să le câştige încrederea. A schiţat repede în minte, imaginea unei tip mărunt de treabă ce încalcă legea, nu prea isteţ, incapabil „să lucreze” singur, tăntălău cu femeile. Aceasta era imaginea pe care a vrut s-o creeze, în grabă, despre el, dar realitatea era cu totul alta.
    Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Firescul artistic al privirii feminine Doamne ale artei româneşti în Colecţiile de Artă ale Complexului Naţional Muzeal "Curtea Domnească" Târgovişte, septembrie - noiembrie 2020, Muzeul de Artă Târgovişte

Femeile artist au adus întotdeauna un plus de eleganţă şi de punere în valoare a privirii în artă, au avut întotdeauna curajul de a-şi arăta şi de a-şi face văzută sensibilitatea şi toate menifestările şi simţurile lor artistice. Ascunderea acestor atu-uri nu a fost preocuparea lor şi, de aici, toată […]