Delir şi nebunie în perioada interbelică (IX) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

Ziarul Dambovita

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Mussolini nu este o fiinţă însetată de sânge. Ferocitatea sa se manifestă doar la nivel verbal şi, de multe ori, este cuprins de frică atunci când bătăuşii săi se dezlănţuie violent, în numele său. De trei ani de zile, lucrurile au început să se desfăşoare mai repede decât se aştepta… în 1919, fasciştii erau în număr de zece mii, acum, în 1921, au ajuns la trei sute de mii… Nici cea mai mică criză de conştiinţă nu a impus o selectare a membrilor, va spune Antonio Aniante, susţinător dezamăgit al lui Mussolini, mişcarea fascistă apelând la „toate scursurile societăţii”.
în locul mirosului de sânge, cel ce era sufletul şi animatorul ziarului Popolo, prefera pe cel al cernelii. Scrie, şterge, alege subtitlurile şi se gândeşte la viitoarele ediţii ale publicaţiei… încearcă de pe poziţia de ziarist, să prevadă evenimentul al cărui erou va fi el, Ducele. Totuşi, dacă totul va deveni un eşec? Nu, imposibil, aşa cum va povesti mai târziu, apropiaţilor săi, în acea noapte de aşteptare, a visat că trecea un fluviu, fiume, în italiană… Această trimitere la epopeea adriatică, i se pare de bun augur, iar semnele din vis contează foarte mult pentru Ducele superstiţios, ce merge până acolo, încât face în public, fără să se jeneze, gesturi magice pentru alungatul ghinionului, atunci când are impresia că un jettatore îl deoache.
Pentru el, totul este limpede: dacă vrea puterea, trebuie să facă pe dracu-n patru pentru a pune mâna pe ea.
Dar, Ducele îşi dă seama că va putea obţine puterea doar dacă va merge în aceiaşi direcţie cu trupele sale. A încercat, pe vremuri, să meargă împotriva curentului şi a fost lăsat baltă. Era în acea vară a lui 1921, plină de ură. în fiecare seară, oamenii picau în capcanele ce li se întindeau. într-un loc, un inginer naţionalist era aruncat de către muncitori, într-o cuvă plina cu var nestins; în alt loc, secretarul unei cooperative agricole era omorât cu muşcături de şarpe, de către ţăranii fascişti. Pe 3 august, convins de guvernul liberal, Mussolini a semnat un pact de non-agresiune cu Confederaţia Generală a Muncii şi cu socialiştii. Imediat s-au auzit mârâiturile înfundate, îndreptate împotriva lui de membrii fasci-ilor din Emilia şi Romagne, pe ziduri fiind repede lipite afişe pe care era scris: Cine a trădat o dată, va mai trăda!
Pe 17 august, respingând armistiţiul, cu o majoritate zdrobitoare, fasciştii au votat pentru declanşarea războiului civil, iar Mussolini, ce susţinea că trebuie să-şi respecte angajamentul, a trebuit să renunţe la toate funcţiile ce le deţinea în cadrul Comitetului executiv. Pentru a revenii în postul de conducere, a trebuit, în data de 7 noiembrie, la Congresul de la Roma, să-şi denunţe public semnătura pusă pe actul armistiţiului.
După aceasta, a priceput că autoritatea sa nu va rezista în faţa unei noi izbucniri a celor mai violenţi, din interiorul partidului.
De altfel, nici nu mai avea loc de întors. Putea cel mult să modifice, nu să anuleze, deciziile irevocabile luate, pe 29 septembrie, la reuniunea conducătorilor fascişti. Marşul va avea loc: „quadrumvirii” ce-l vor organiza au fost desemnaţi pe data de 16 octombrie. Patru zile mai târziu, generalul De Bono, a stabilit planurile campaniei împreună cu şefii legiunilor, reuniţi în secret la Bor-dighera.Au fost stabilite itinerariile şi numărul efectivelor.
în ceea ce priveşte valabilitatea planul lui De Bono, Mussolini are unele reţineri. în cel mai bun caz, mobilizarea spectaculoasă a squadriştilorva avea valoarea unei presiuni puternice în cadrul negocierilor ce vor avea loc. Dar, este necesar ca prin această mobilizare cămăşile negre să trăiască cu iluzia că deţin un rol istoric, iar trezoreria fascistă să se folosească de bugetul de Stat. Marea masă a fasciştilor este reprezentată de clasa de mijloc sărăcită, ce refuză să fie proletarizată. Pentru a le oferi acestor buticari plini de datorii, acestor declasaţi în uniformă, locul pe care şi-l doresc cu ardoare, într-o lume a aparenţelor, trebuie să baţi fierul cât este cald, având grijă să nu-ţi scape nimic de sub control…
Ducele nu prea agrează o victorie obţinută în mod brutal. Nu vrea să fie în fruntea unei armate violente pe care s-o folosească apoi pentru impunerea politicii sale de preamărire. Mai ales în situaţia în care cohortele sale ar fi învins Statul prin declanşarea unui război civil. în acest caz, fascismul n-ar mai fi avut loc de întors, fiind obligat să-şi respecte promisiunile cele mai îndrăzneţe. Mai ales pe cea pe care Mussolini o exprimase în paginile publicaţiei Popolo, în data de 23 martie 1921: Pământul trebuie să fie doar al celor ce-l lucrează.
într-o Italie unde 60% din cei ce lucrează pământul nu sunt proprietarii acestuia, problema agrară este importantă pentru obţinerea de voturi. Oamenilor din tranşee,

guvernul din timpul războiului le-a făcut promisiuni pe care aceştia le-au crezut. Cei demobilizaţi au trecut la acţiune. Au ocupat pământurile lăsate în paragină, în timpul Primului Război Mondial. Nimic şi nimeni nu le-a putut sta în cale. Pur şi simplu au năvălit pe propietăţile agrare, fără să mai ţină cont de nicio lege. Doar li se promisese pământ. Avântul a fost aşa de mare, încât în septembrie 1919 a fost dat „decretul Visochi” pentru a le mai potoli provizoriu elanul. Dar, prin adoptarea de măsuri meschine, inutile şi nedrepte, s-a ales praful şi pulberea de puterea efemeră pe care o căpătase sindicatul ţăranilor. Noilor proprietari de pământ, sindicatul le-a interzis să-i pună pe sezonieri să lucreze mai mult de opt ore, impunându-le o cotă fixă de braccianti.
Reacţia a fost cu atât mai dură, cu cât extrema stângă a vrut să le impună micilor agricultori, colectivizarea forţată. în această situaţie nou creată, fasciştii, apărători ai micii proprietăţi, ameninţată cu dispariţia, şi-au făcut apariţia în fermele boicotate de adepţii stângii, au neutralizat pichetele greviştilor, au intat brutal în grajdurile cu porţile bătute-n cuie, unde mugeau de foame vitele. Apoi, foarte repede, au trecut în serviciul marilor proprietari de pământ, furnizând puternicei Associazione Agraria echipe de crumiri, de „galbeni”. Drept urmare, Associ-azione Agraria a băgat bani în partidul fascist, nerespectând promisiune – de care marii proprietari de pământ au uitat de cum au pus mâna pe putere – să abroge „decretul Visochi” şi să recunoască caracterul intangibil al proprietăţii agrare.
Mai reticenţi, în prima fază, faţă de partidul fascist, reprezentanţii industriei grele au fost de acord în ultima clipă cu lovitura de Stat, în urma presiunilor exercitate de fraţii Perrone, proprietarii complexului metalurgic Ansaldo, care, ulterior vor pompa masiv bani în guvernul Mussolini. Asociaţia Bancară va vira douăzeci de milioane de lire trezoreriei de război fasciste, iar Cofederaţia generală a Industriei va exercita presiuni asupra liberalului Salandra, în favoarea fasciştilor. Directorul publicaţiei Popolo citeşte cele două mesaje identice ce-i parvin:
Doar o singură soluţie pentru evitarea vărsării de sânge: un guvern de dreapta cu o conducere fascistă.
Să pui mâna pe putere…
Sub una din grenadele de pe birou, folosite ca pressepapiers, este o foaie pe care Ducele o citeşte din nou, zâmbind ironic. Este o circulară trimisă tuturor lojelor din Italia de către marele maestru al masoneriei, Domizzio Torrigiani. Acest venerabil personaj a virat în conturile fasciştilor, trei milioane şi jumătate de lire, iar drept răsplată, după ce Mussolini va impune dictatura, Torri-giani va fi omorât în bătaie, cu bâtele. Deocamdată, Marele Maestru al masonilor italieni a trimis şi o circulară prin care se punea garant pentru fasciştii ce îngrozeau atât de mult pe „fraţii” săi: „Mica burghezie idealistă ce ispiră Fasciile şi care este predominantă în rândul lor, nu poate avea tendinţa de a micşora libertatea.”
Râzând în sine, Mussolini se minunează… Ce ţi-e şi cu lumea asta! Când te gândeşti că el a fost cel care, la congresul socialiştilor, din 1914, a cerut excluderea masonilor din rândurile partidului socialist, denunţând în cadrul „atelierelor” focarele de corupţie burgheză!… Câte drumuri nu au fost parcurse de atunci şi nu toate au dus către lojele masonice! îşi mai aminteşte de răbufnirile sale de militant ateu, pe vremea exilului său elveţian? Atunci, în Elveţia, într-o zi, când discuta în contradictoriu cu un pastor protestant, i-a dat acestuia ceasul, spunând pe un ton dramatic:
„îi dau cinci minute lui Dumnezeu să mă trăsnească. Dacă nu mă pedepseşte, înseamnă că nu există!”
Necredincios, Mussolini a fost toată viaţa. Dar ştie să se adapteze după cum bate vântul, într-o societate pe care speră s-o conducă într-o zi. înainte de izbucnirea războiului a pălmuit un individ care-l vorbea de rău pe la spate, afirmând că fata sa, Edda, a fost botezată. Adevărul este că, în micul salon din piaţa Bonaparte, unde locuia împreună cu famila, el i-a botezat pe ascuns pe cei trei copii ai săi cu ajutorul unui preot, prieten al socialiştilor. Soţia sa Rachele nu şi-a revenit aşa de uşor din uimirea pe care i-a provocat-o gestul soţului.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Viaţa unui scufundător în apele literaturii Seducţia clasicilor, de Ştefan Ion Ghilimescu, Editura Limes, 2018

Întoarcerea la scriitorii clasici are întotdeauna necesarul conţinut seducător pentru oricare scriitor, critic sau istoric literar. Întoarcerea la/către clasici este, pentru mulţi autori, doza de oxigen necesară, doză care îi asigură menţinerea gustuluipen-tru toate întâlnirile ulterioare, cu orice fel de text scris. De aici disponibilitatea de a face cât mai […]