Delir şi nebunie în perioada interbelică (I) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

Date:

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
în urmă cu câteva luni, am decis să lansăm o nouă serie de reconstituiri ale mentalităţilor diferitelor epoci ce au marcat evoluţia social-istorică a lumii, prin prezentarea unor personalităţi în momentele esenţiale ale vieţii lor. Prin acest nou volum, am intenţionat să prezentăm un fel de contrapunct internaţional la „Adevăratul roman al celei de-a Treia Republici”. Această carte vă prezintă atmosfera şi mentalitatea perioadei de după Primul Război Mondial, când europeeni încercau să dea uitării starea de doliu, provocată de moartea celor dragi, pe front, când se străduiau să se acomodeze cu viaţa din oraşele ruinate de prima conflagraţie mondială, cântând, cât de tare puteau, după exemplul lui Maurice Chevalier, „în viaţă nu trebuie să pui nimic la suflet”, fiind preocupaţi de afacerea Landru, de marele meci de box Carpentier – Dempsey, de scandalul provocat de moda à la Garçonne, descoperind charlestonul, fusta scurtă până la genunchi, suprarealismul, libertatea sexuală şi cubismul, pe scurt vom reconstitui, prin intermediul personalităţilor ce au marcat perioada interbelică, deceniul ce va rămâne în istorie sub denumirea de Anii Nebuni ai celui de-al treilea deceniu din secolul al XX-lea.
Este perioada plină de ameninţări şi de spaime pe care fiecare se străduia să le ignore, sperând că nu se va ajunge până acolo încât să le influenţeze viaţa în mod tragic. Armistiţiul la care s-a ajuns, după terminarea Primului Război Mondial, în realitate a distrus definitiv vechea Europă, cunoscută sub denumirea la Belle Époque. Semnarea tratatele de pace nu au putut crea un nou echilibru între naţiuni. Pentru împiedicarea răspândirii bolşevismului, nu a fost de ajuns crearea faimosului „cordon sanitar” în jurul Rusiei. Nu a fost de ajuns nici detronarea vechilor monarhii ale Habs-burgilor şi ale Hohenzollernilor pentru a determina naţiunile peste care au domnit să îmbrăţişeze necondiţionat democraţia, după cum nu a fost de ajuns nici decretarea oficială a morţii definitive a Marelui Cartier General german pentru a tăia din rădăcină orivţce dorinţă de revanşă a Reichului. Omul care a avut pretenţia şi ambiţia de a organiza Europa şi lumea pornind de la noi principii, de a face să domnească pacea perpetuă prin intermediul Societăţii Naţiunilor Suverane, a fost lăsat baltă chiar de propriul său popor: eşecul usturător de care a avut parte preşedintele Wilson, când s-a întors în Statele Unite, refuzul americanilor de a susţine noua organizare internaţională, multele neînţelegeri şi conflicte de opinii dintre foştii Aliaţi, toate aceste fapte, începând cu anii 1920, au demonstrat din plin cât de precar era noul sistem politic al lumii ce fusese cu greu conceput. între 1925 şi 1930, Europa, după ce trecuse printr-o perioadă revoluţionară plină de haos, părea că se hrăneşte din plin cu iluzia că va reuşi să cunoască o stare generală de euforică fericire. Astfel, Briand şi Stresemann au putut să pună bazele unei reconcilieri franco-germane, de ochii lumii. URSS-ul, preocupa în totalitate de rezolvarea problemelor sale interne, a creat impresia că va renunţa definitiv la politica sa imperialistă, preluată de la ţari, dar nu a fost decât o scurtă amânare, necesară eliminării totale a elementelor contrarevoluţionare, iar ceea ce a urmat după terminarea Primului Război Mondial a dat la iveală, fără menajamente, adevărata faţă a lucrurilor: pregătirea terenului pentru un nou război.
Astfel, vă vom arăta cum au apărut trei mari dictatori: Ataturk, Mussolini şi Hitler, redând cum a murit şi primul mare dictator, Lenin, al Europei interbelice. în legătură cu „marşul asupra Romei”, André Falk restabileşte un adevăr intenţionat dat uitării: în realitate jocurile de culise au fost făcute fără ştirea ligionarilor, departe de vulturii şi fasciile de paradă, de oamenii ce au făcut să defileze marţial, prin timp, lagenda Mussolini. „Puciul de la Munchen”, pus la cale de Hitler şi Ludendorff nu sa bucurat de niciun succes, iar Hitler s-a ales doar cu câteva luni de puşcărie, dar Henri Legros ne va arăta cum Hitler a ştiut să transforme eşecul într-o victorie personală de răsunet naţional şi internaţional, deoarece atât pentru Mussolini, cât şi pentru Hitler, minciuna era mai de folos decât adevărul.
Moartea lui Lenin ne este relatată de Anne Man-son ce scoate la lumină cum s-a cristalizat o altă

dictatură, a lui Stalin, ce a săpat la greu şi în dreapta şi în stânga pentru a pune mâna pe conducerea aparatului de partid, din clipa în care a înţeles că Lenin era scos din jocul politic de boala de care suferea.
La celălalt capăt al lumii, Gandhi folosea cu totul altă metodă pentru a scoate India de sub tutele britanică, dar şi pentru a pune capăt regimului de caste, pe cuprinsul imensului imperiul englez. Violenţei propovăduite de Occident, Gandhi a opus doctrinas non-violenţei care, pentru ceva timp, s-a dovedit tot aşa de eficientă.
De asemenea, vom acorda spaţiu şi Americii anilor „twenties”, o Americă impresionată de afacerea Sacco-Vanzetti, uimită de cariera sângeroasă a lui Al Capone, copleşită de cultul delirant al lui Rudolf Valentino, zguduită de prăbuşirea bursei de pe Wall Street, din acea „zi neagră de joi” din 24 octombrie 1929. Lovitura dură, neaşteptată din 24 octombrie i-a găsit pe americani cu garda jos, cu atât mai mult cu cât treceau printr-o stare maximă de optimism, provocată de faptul că, pentru prima dată în istoria lor, datorită propriului gigantism economic, ajunseseră să fie creditorul unei Europe slăbită de război, astfel încât Statele Unite ocupau, fără rival, tot pentru prima dată, locul prima putere mondială, fără să aibă totuşi maturitatea politică necesară pentru a profita de pe urma acestui avantaj pe care sfârşitul Primului Război Mondial i-l servise pe tavă.
Frica de răspândirea bolşevismului, dorinţa de a proteja salariile mari ce erau puse în pericol ce concurenţa unei mâini de lucru ieftine, înfometate ce se revărsda asupra Statelor Unite, venind din Europa şi Asia a dus la apariţia unui izolaţionism sălbatic, la impunerea unui naţionalism rigid, bazat pe puritanism şi rasism anglo-saxon ce au culminat, după cum ne arată François Brigneau, cu afacerea Sac-co-Vanzetti, acea halucinantă izbucnire, scăpată de sub control, de ură îndreptată împotriva unor amărâţi de emigranţi italieni, despre care se credea că sunt comunişti, fără să existe dovezi reale, ceea ce nu a împiedicat justiţia americană să-i condamne la scaunul electric, în ciuda apelurilor la clemenţă, venite din limea largă. Pe de altă parte, afacerea Sacco-Vanzeti a scos la lumină adevărata stare de spirit ce domnea în America interbelică. Aceiaşi stare de spirit a fost pusă în evidenţă, în mod brutal, de valul de banditism, stimulat de prohibiţie, impunând domnia bandelor organizate, în marile oraşe, primul dintre ele fiind Chicago. Extraordinara carieră a unui Al Capone, faptul că timp de zece ani nu l-a deranjat nimeni, se datorează atât corupţiei ce a cangrenat mediul politic şi poliţia, ducând la apariţia Americii lui Scarface, cât şi complicităţii inconştiente a acelor „Babbitt” din Middle West, stigmatizaţi de Sinclair Lewis, primul scriitor american, câştigător al premiului Nobel: cultul bab-bitt-ilor pentru dollar, grija ca puterea federală să nu ajungă prea mare, mitologiile lor urbane puerile, fascinaţia lor pentru vampele de la Hollywood şi pentru idolii parfumaţi gen Valentino. Acest din urmă aspect va fi descris de Anne Manson ce ne va vorbi şi despre sexualitatea americanilor ţinută strâns din frâu, fiind defulată prin delirul american al „gunmen”-ilor, al „bootlegger”-ilor, al „burlescului”, al idolilor ecranului. A fost nevoie de teribila prăbuşire din 24 octombrie 1929, descrisă de Dominique Lapierre, ce a măturat Bursa din New York, deschizând larg uşa „Marii Depresii”, pentru ca milioane de americani ruinaţi, deveniţi şomeri, să nu mai creadă în virtuţile individualismului, izolaţionismului şi speculei.
Acestea sunt cele câteva secvenţe, edificatoare pentru lumea „anilor douăzeci”, pe care le-am ales pentru a înţelege oamenii de atunci, avizi să se bucure de viaţă, rătăcind de colo-colo fără să-şi facă prea multe probleme, fără să-şi dea seama că, în realitate, cei care le-au trasat, pe neştiute, existenţa au fost Nietzsche, Freud şi Karl Marx.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorul, prin recurs la trecutul nefardat, intermediat prin prezent. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Popular

Știri
Dâmbovița

Stop traficului de persoane! 

Exploatarea sexuală este cea mai întâlnită formă a traficului...

Este  o atenționare meteorologică de COD GALBEN ce vizează intensificări ale vântului

Vântul va avea intensificări în Dobrogea, sud-estul Moldovei, estul...

S-a adoptat un nou Cod Silvic

Noua legislație reglementează lupta digitalizată cu tăierile ilegale de...