Cea mai rea dintre toate lumile posibile (31) De la explozia urbană la bidonville-ul global


de Mike Davis_
Oraşul interzis ţăranilor
Desigur, una dintre barierele care au împiedicat populaţia rurală de a deveni urbană, a fost colonialismul europeean care, sub forma cea mai extremă de manifestare din oraşele coloniale britanice din Africa de Est şi de Sud, nu a permis populaţiei indigene să aibă dreptul dreptul de a poseda terenuri urbane şi nici de a locui permanent în oraş. Adepţi îndârjiţi ai ideologiei „divide pentru a stăpâni mai uşor”, britanicilor lea fost teamă că viaţa de tip urban îi va „detriba-liza” pe africani, făcând să apară condiţiile pentru dezvoltarea solidarităţii anticoloniale1). Migrarea urbană era controlată prin legi stricte, iar ordonanţele împotriva vagabondajului a dus la încriminarea muncii ilegale. Astfel, până în 1954, africanii erau rezidenţi temporari în Nairobi, oraş cu cartiere separate după criterii rasiale, ei neputând deţine nici cel puţin proprietăţi închiriate pe bază de contract. La fel, după cum scrie Karin Nuru în capitolul „Tanzania”, din lucrarea Housing Policies in the Socialist Third World, coordonator Kosta Mathey, apărută în 1990 la Munchen, africanii din Dar-es-Salam „erau toleraţi în oraş doar cva mână de lucru temporară, fiind obligaţi, după ce terminau lucrarea pentru care au fost angajaţi, să se întoarcă acasă, în satul de unde proveneau”. în Rhodesia, actualmente Zimbabwe, doar odată cu obţinerea independenţei, africanii au căpătat dreptul de a deveni proprietari de locuinţe la oraş, până atunci, ei erau toleraţi în oraş doar pentru a muncii, după terminarea programului fiind obligaţi să se-ntoarcă în satul de origine. în schimb, în Lusaka, oraş descris de Garth Myers în „Colonial and Postcolonial Modernities in Two African Cities”, apărut în Canadian Journal of African Studies, 37:2-3, 2003, ca „o localitatea extrem de ordonată, segmentată după criterii de rasă, clasă şi sex”, africanii erau consideraţi ca fiind „fiinţe urbane mai mult sau mai puţin temporare, al căror singur motiv de a fi în oraş era faptul că munceau ca servitori pentru funcţionarii administraţiei locale”.
Apartheidul a dus acest sistem social până la limitele paroxistice ale coşmarului. Bazându-se pe un solid fond de rasism colonial, legislaţia Africii de Sud, de după al Doilea Război Mondial, nu s-a limitat doar la încriminarea migraţiei urbane, dar a furnizat toate instrumentele necesare pentru a provoca desrădăcinarea, fără egal prin brutalitatea sa, a comunităţilor de negri din centrele istorice ale oraşelor. Aproape un milion de negri au fost alungaţi din cartierele considerate „albe”, consecinţa fiind ca ritmul de urbanizare a progresat foarte lent între 1950 (43%) şi 1960 (48%), anii ’60 având un nivel total negativ de imigrare urbană a negrilor. Totuşi, până la urmă, acest ideal de „oraşe albe, sate negre” s-a izbit de nevoile de mână de lucru ale marilor capitale şi de rezistenţa eroică a victimelor.
Pe subcontinentul indian, britanicii au aplicat, de asemenea, politica de segregare şi de control poliţienesc al fluxului de migrare spre oraş. în strălucitul său studiu referitot la oraşele din Uttar Pradesh, din perioada interbelică, Nandini Gooptu trasează cronica eforturilor neîncetate a funcţionarilor coloniali şi a elitelor indigene recent eliberate pentru a-i împinge pe săraci cât mai departe posibil, dincolo de limitele oraşului. Nou-înfiinţatele Fundaţii pentru ameliorarea vieţii oraşelor (Town Improvement Trusts) s-au dovedit foarte eficiente în eradicarea, în mod special, a bidonville-urilor şi a aşa-ziselor „cartiere ciumate” ce apăruseră în interstiţiile zonelor rezidenţiale şi comerciale cu cel mai înalt standard, dar şi în păstrarea unei zone de protecţie în jurul cartierelor ocupate de coloni şi de clasa de mijloc indigenă. în acelaşi timp, au fost aplicate cu duritate legile „anti-usurpare” prin care se interzicea ocuparea sau vânzarea ilegală a unui teren. în aceiaşi perioadă interbelică, creşterea economică urbană, sub stăpânirea Imperiului britanic, era, în cel mai fericit caz, inegală: chiar în Bombay, cu elitele sale antreprenoriale şi uzinele sale textile atât de lăudate, creşterea era lentă, nereuşind să-şi dubleze populaţia între 1891 şi 1941.
Neascunzându-şi aversiunea faţă de marile implanturi de populaţie indigenă în oraşe, britanicii au fost, desigur, cei mai maristimulatori de apariţii de bidonville-uri, din toate timpurile. în Africa, politica lor socială a obligat mâna de lucru locală să trăiască în bidonville-uri precare, la periferia oraşelor divizate rasial, accesul în ele fiind restrictiv. Refuzul britanicilor, în India, Bir-mania şi Ceylon (în prezent, Sri Lanka), de-a ameliora condiţiile sanitare şi de a construi în cartierele indigene necesarul minim de infrastructură, a adus populaţia autohtonă în situaţa de a plăti un greu tribut în vieţi omeneşti, la începutul secolului al XX-lea, provocat de marile epidemii de ciumă, holeră, gripă, ceea ce a generat imensele probleme de insalubritate urbană pe care le-au moştenit elitele naţionale după căpătarea independenţei.
Şi celelalte imperii au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să limiteze şi să reguleze exodul rural. Cu câteva excepţii rare, porturile şi plăcile turnante coloniale nu dispuneau decât de o foarte puţină valoare adăugată de producţie sau de condiţii susceptibile pentru crearea de multe locuri de muncă legale, inclusiv de creştere urbană a populaţiei. Mâna de lucru indigenă era constrânsă peste tot să trăiască în bidonville-uri. în urma recentele cercetări în domeniul istoriei, s-a descoperit că, în oraşele congoleze, statul colonial „menţinea un sistem de control al influxurilor urbane şi o regularizare legislativă a marjelor urbane, relativ eficiente, ce sufoca din faşă atât micul comerţ practicat în afara reţelelor legale, cât şi construirea «anarhică» a locuinţelor”.
1) Alan Gilbert şi Peter Ward, Housing, the State and the Poor: Policy and Practice in Three Latin Cities, Cambridge, 1985, p.254.
Tradus din franceză de Mircea COTÂFŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Psihologia politică şi apărarea socială (LIX)

de Gustave Le Bon_ Nota traducătorului: din motive obiective ce fin de necesităţile stricte ale cotidianului „Dâmbovifa”, am sistat provizoriu continuarea celor două traduceri, pe care le-am reluat din data de 3 decembrie 2018, motiv pentru care, din respect pentru cititori, ne cerem scuze. Trebuie să menţionăm că, anterior scrierii […]